Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Intoleranta ambiguitatii in raspunsuri

Cum bine stim, omul, din inceputurile sale, a incercat sa isi raspunda unor intrebari esentiale. Inca o face si nu de fiecare data ceea ce capata este satisfacator. Incercam sa ne imaginam cum arata Dumnezeu, cum a fost la Creatie, cum a crescut primul pom, cum miroseau trandafirii din Eden.

Dezbaterea pe larg a luptei dintre forma si fondul doctrinei contemporane a crestinismului se vede neputincioasa in fata curentelor actuale care aduc aer proaspat dar si urat mirositor in mijlocul comunitatii numita Biserica. Si despletesc constient din acest tot o forma denominata Biserica Evanghelica.

Romanii sunt mai putin predilecti catre cultele protestante, neo-protestante decat vesticii si “mai” vesticii americani. Poporul nostru, pragmatic in cele cotidiene, mestesugar pana la arta, gospodar doar in curtea lui are totusi o intelegere mioritica, apofatica a ceea ce lumea numeste Dumnezeu. Parintii nostri nu au fost influentati doar de epoca stalinista si de conceptiile despre proprietate ale lui Marx dar si de aura Bisericii de Rasarit care a fost intotdeauna mai profunda decat cea catolica. Am ramas niste visatori.

Amestecul intre necesitatea de a trai de pe o zi pe alta “daruita” de catre comunismul grotesc si completa detasare a doctrinei lui Isus Hristos fata de lucrurile materiale ne-au produs un hibrid cultural-religios in care l-am perceput pe Dumnezeu doar…de departe. Imposibilitatea empirica a omului de a-L percepe pe Creator a produs aceasta doctrina apofatica de negatie prin care se ajungela Dumnezeu prin tacere. E frumos. E etic.

Cand Dumitru Cornilescu, Tudor Popescu si alti prieteni au decis sa faca un reload la ceea ce Luther produsese cu 500 in urma in Germania, adica sa descopere Cuvantul plebei s-a produs un fenomen social pe care as vrea sa il recuperam in intelegere in urmatoarele randuri. Omul de rand a inteles ca poate fi prieten cu Dumnezeu. A citit Geneza in care Dumnezeu isi spune “Sa ascund Eu oare de prietenul meu Avraam ce am de gand sa fac?” Adica actorii lui Octav Bancila din Noi vrem pamant! sa fie prietenii Absolutului? Adica ciobanul ardelean cu fluier de trestie sa ii cante Creatorului si sa se intrebe ca si Parintele Cleopa “Dealurile astea sunt spatele lui Dumnezeu. Daca ele arata asa de frumos… oare cum Ii este fatza?”Acea mana de oameni a reusit sa iL faca sa clipeasca pe Dumnezeu pentru neamul romanesc. Revelatia s-a produs lin, curat, de la Suflet Suprem la acea “alma” pamanteasca. Dumnezeu si creatia Sa si-au unit iarasi suflul intr-o unire organica, necesara, de reimprospatare a dragostei.

Biserica Ortodoxa a ramas la fel, cu oamenii sai credinciosi, cu cioturile sale. Cei noi s-au oranduit, au fost oprimati, au crescut, au supravietuit. Unii dintre ei s-au unit in rugaciune cu preoti ortodoxi, catolici care nu s-au lepadat de credinta, au impartit aceaiasi bucata de paine in puscariile comuniste si au incremenit eternitatea in locuri construite de catre sistemul stalinist pe post de iad pamantesc. Acum sunt in cer impreuna cu talharul, cu femeia samariteanca, cu Barthimeu, cu ucenicii, cu Pavel si Isus.

Decembrie `89 a revitalizat ceea ce neamul romanesc avea sub unghie doar. O farama de pragmatism pe care nu-l intelegea la nivel global. Preotii trebuie sa descopere statui impreuna cu ministrii, evanghelicii construiesc Biserici cat mai mari, mormonii cotrobaie cu bocanci de miner printre sufletele naive, Bivolaru cauta adepti pentru imperechere in grup si terapie de shaman…

Aici a fost inceputul sfarsitului. Libertatea naucitoare, nerecunoscuta doar de catre scepticii nepregatiti, a dat nastere intolerantei unui raspuns ambiguu. Pentru ca Isus a avut tandretea de a mi se revela atunci sintagma “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” au devenit doar ale mele. Pastrand doar esecurile si fiasco din curtea celuilalt am devenit cunoscatori absoluti. Au aparut doar raspunsuri clare, cinice si nici urma de rabdare in asteptarea cunoasterii revelate.

Descartes, in incercarile cu ajutorul ratiunii de a demonstra existenta lui Dumnezeu explica: Daca eu sunt imperfect, tu esti imperfect atunci a trebuit sa existe Cineva Perfect care sa ma creeze. Oare aceasta imperfectiune derivata din degringolada lui Adam nu ne da impulsul social normal de a accepta eroarea personala si de a accepta raspunsul propriu: NU STIU?

O relatie adevarata cu Divinul te face sa raspunzi cu NU STIU daca esti intrebat de ce Dumnezeu a ales o prostituata pe nume Rahav sa ajute poporul Israel intr-un razboi asa de important. Adevarul are atributul de a fi absolut pe cand omul lupta in tot cursul vietii pentru o perfectiune atinsa doar cu ajutorul lui Dumnezeu.

Nu cred in ecumenism daca asta reiese din cele cateva randuri lasate mai sus. Nu cred in intalnirile dintre Papa si Patriarhul din est la care iau parte cateva sute de televiziuni sa reproduca evenimentul in direct. Nu cred ca prin yoga iti gasesti linistea si nici prin autosugestie. Cred insa in recunoasterea micimii mele in fata Adevarului, cred in universalitatea mantuirii si cred ca Duhul Sfant in umblatul sau pe “deasupra apelor” atinge oameni la care eu nici nu ma pot gandi.

Desi pare paradoxal, Bisericile conservatoare evanghelice sunt mai deschise catre universalitatea mantuirii decat cele liberale. Pentru ca atata timp cat se explica pentru care motiv se intampla sau nu un act in ritul individual-ecumenic da posibilitatea alegerii. Pe de alta parte, in comunitatile evanghelice liberale individul face ce vrea fara sa aiba un temei doctrinal.

Orice subiect social cu o crestere normala spirituala are parte de cel putin un raspuns ambiguu in fata intrebarilor nenumarate nascute din zbaterea social-religioasa. Clarificarea acestor zone cenusii se produce doar prin discutia cu Cel care le produce ca si Motor Unic al Universului. Momentul (care dureaza in functie de puterea de receptie a crestinului in cauza) acela de neliniste, de lupta interioara, de neinteles, reprezinta semnul ca esti acolo unde trebuie. Pe Cale.

Declinul aparent al cunoasterii tale ca si crestin reprezinta doar o asteptare a revelatiei. De aici si intarzierea raspunsului tau catre public. Asertiunile unui crestin ar trebui sa il reprezinte pe cel care a intemeiat crestinismul. Si nu era Pavel, era Isus. Oglindirea in gandirea divina da putere in exprimare si poate schimba vieti. Restul seamana cu Parlamentul Romaniei unde toata lumea detine raspunsuri absolute, nimeni nu recunoaste indoiala si toti au zambet de lider.

Unii evanghelistii gresesc prin trairea in inertie. Sunt beneficiarii unor forte din trecut care se compun si descompun aleatoriu in societate.

Unde este strigatul sfasietor al lui Iov dupa cautarea unui raspuns si care i-a dat fiori lui Dumnezeu desi El detinea Adevarul?

A tine cont de indoielile tale implica o cautare continua a lui Dumnezeu si de aici acceptarea scepticului de langa tine. Nu oferi raspunsuri oferi calea spre raspuns.

Intoleranta unei ambiguitati in raspunsuri nu inseamna imbratisarea Adevarului ci niste ochelari moderni de cal care denota o cunoastere superficiala a unui Creator care s-a aplecat intelegator atat peste un Moise care vorbea prost, peste un pescar ca si Petru, dar si peste un Pavel filosof si peste un cautator ca mine, ca tine… Dan Spaniard

March 2, 2007 - Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: