Bovarismul la neoprotestanti

Consecintele faptelor noastre ne strang de gat. Putin le pasa ca intre timp am devenit mai buni

Nietzsche

In ultimele luni comunitatea baptista din Romania a reusit sa atraga atentia. Nu e vorba de legea din cele doua Camere, nici de Statutul aprobat. Nu s-a petrecut nici vreo trezire spirituala care sa determine trimiterea pe teren a reporterilor marilor televiziuni in bisericile din tara. Baptistii si-au descoperit vanzatorii.

Astfel, crema acestei comunitati religioase din Romania si-a inceput comentariile in presa, bloguri, pagini personale si de la amvonul bisericii. Cum era si normal, unii au fost pro, altii au fost contra. Ceea ce se poate citi in comentariile in jurul acestui subiect al colaborarii unor pastori cu fosta Securitate nu lamureste nici pe departe in vreun fel lectorul. Semanam, deci, cu un copil de 4 ani, aranjat, pieptanat, cu pantofiori de lac si costum de catifea, obligat de parinti sa faca poza cu un dictionar deschis pe masa. Macar de-ar avea fotografii cartea asta groasa….

Or, dupa umila mea intelegere, nimeni nu va gasi nici o solutie acestei problematici a colaborationismului din simplu motiv ca nu exista nici una. Daniel Mitrofan a facut primul pas intr-un proces care ar fi trebuit sa dureze cel mult o saptamana. A scris o carte, a facut public niste nume, a descris unele circumstante de viata. Bisericile care isi gaseau pastorii, presbiterii, diaconii ca fiind personaje in cartea Domnului Mitrofan puteau hotara o adunare generala extraordinara in primul sfarsit de saptamana dupa ce s-a lecturat cartea si se termina totul. Biserica NU putea face mai mult de atat. Pana aici ajung prerogativele sale ca si institutie. Restul, asa cum am mai amintit si in primele parti in care am discutat despre deconspirare, depinde doar de subiectul in cauza. Exista subiecti (pastori) care si-au recunoscut public pacatul, care s-au pocait sau nu (nimeni nu poate sustine nici o versiune). Exista si personaje care nu au facut-o inca public. Ar putea fi chemati de catre Biserica si s-ar putea incheia acest “conflict” de interese.

Dupa cum bine stiti, de moment, nu se produce in Romania un astfel de fenomen. Asta pentru ca ideile sunt sufocate de sentiment, dogma isi pierde atributul imuabilitatii si Hristos se pierde in multimea substantivelor proprii…

Oare exista dureri care nu pot fi ameliorate decat cu disparitia celor care ni le-au provocat? Am ajuns, cum zicea Cioran, sa-L iubim pe Dumnezeu doar din gelozia pe care o avem pe Diavol?

Avem o legatura peninsulara cu Dumnezeu. Se numeste Biserica. Ceea cred ca nu se intelege cu claritate este faptul ca Biserica nu va fi PURA decat atunci cand Hristos o va lua la El. Diferenta de ordin cantitativ va fi de asemenea semnificativa intre ceea ce exista acum si ce va fi la venirea lui Isus. Este posibil ca dupa ce veti fi citit frazele de mai sus sa considerati ca nu cred in prerogativele administrative ale Bisericii. Va inselati.

Inainte de a continua expunerea vreau sa va reamintesc principiul pe care l-am enuntat in scrierile trecute cu privire la acest subiect. Nimeni si nimic nu ne poate influenta negativ relatia personala pe care o avem cu divinitatea. Plecand de aici am putea incerca o altfel de privire asupra problematicii colaborarii cu Securitatea a clerului neoprotestant.

Or, cu riscul de a fi numit simplist in exprimare si mod de gandire am sa enunt ca nu este necesara nici o hermeneutica, nici o cautare a identitatii comunitare, nici exegeza pe notele informative aparute la lumina ca sa intelegem, noi cei din afara, ca nu exista dragoste nici de o parte nici de cealalta.

Sa rasfoim cateva comentarii:

“De asemenea, după apariţia mai multor articole, graniţa dinspre virtual înspre băncile bisericilor nu a fost nicidecum trecută, ci, mai mult, întărită cu sârmă ghimpată şi câini lup dresaţi ca să patruleze şi să muşte pe oricine ar încerca să treacă graniţa ca să motiveze membrii bisericilor pentru a se atinge de acest tabu.”

“Draga (cu mare greutate o spun) Daniel Mitrofan”

“Alin, ti-am mai spus, ai obrazul gros si daca cineva se scarbeste de atitudinea ta este in primul rand din vina ta. Daca inteligenta nu te ajuta sa comunici la modul serios cu ceilalti, daca invidia nu-ti da pace si trebuie sa ataci, daca bunul simt nu-ti spune ca oamenii s-au saturat de magaria ta si de teoriile aberante ale unora pe care ii aperi, atunci ce alta masura decat indispozitia creata la aparitia ta crezi ca ar fi necesara ca sa te determine sa-ti schimbi ranjetul intr-un zambet, aluziile in idei serioasa, invidia daca nu in pretuire cel putin in indiferenta si bineinteles respectarea proprilor principii inainte sa le ceri altora sa o faca.”

“Sa ma ierti Marius dar alea sunt articole de oameni cu pretentii? Unde saracia sa le incadrez? N-au nici in clin, nici in maneca cu rezolvarea problemei, de Dumnezeu abia daca se pomeneste, numai aluzii si carcoteli de pietari. Trei chestii deslusite sa fi auzit si eu si un kg de dragoste cum spun ei, dar habar n-au nici de judecata, nici de dragoste, numai vorbe goale de ei.”

“Si inca ceva, cine sunt pruncii astia doi de care tot vorbiti, Alin si Mangaloy?! Hai ca de primul, asta de-i place sa vorbeasca singur ca sa se simta important, …ma fac ca ploua 🙂 , dar cine e al doilea?”

Ce ati citit mai sus reprezita doar cateva particele din dizertatiile fratilor pe “internetul international”. Acum intreb: Daca un analist ar rasfoi blogurile noastre, ar putea ajunge la o concluzie? Cu siguranta ca DA, insa nici prin cap nu ne trece care anume ar fi aceea.

Apare, deci, sindromul (!?) numit bovarism. O stare continua de insatisfactie cu privire la propria persoana (desi asta se produce doar la nivel de subconstient, in cazul nostru) si imitarea comportamentului unui anumit lider (repet, in cazul nostru). Este foarte clar ca aceasta copiere nu poate avea acuratetea dorita si atunci in jurul unui principiu corect emis de un X formator de opinii apar comentarii, sofisme, franturi de idei adevarate care se dezvolta intr-un circ de prost gust care nu are nici cea mai mica legatura cu crestinismul.

Caci curajul de a scrie, de a emite judecati cu privire la lucrurile sfinte trebuie sa reprezinte doar consecinta unei identificari corecte a fricii pe care o avem fata de Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, consider ca planurile au fost incurcate in explicatiile oferite pe diferite bloguri. Nu trebuie confundata dorinta (cred unanima) de a duce la capat procesul deconspirarii in lumea baptista cu apologetica tupeului si obrazniciei a omului ascuns dupa un ecran de computer.

De 20 de ani probabil ca nici un pastor nu mai colaboreaza cu Securitatea. De 20 de ani unii nu au tinut de cuviinta sa marturiseasca Bisericii acest pacat. Unii insa au facut-o. Ce ne ramane de facut? Fiecare Biserica in parte isi poate chema slujitorul sa dea seama pentru ceea ce face sau a facut. E asa de simplu. Dar si cei mai inversunati adepti ai deconspirarii trebuie sa recunoasca un fapt. Si anume ca modul in care se desfasoara acest proces este unul nesanatos. “Fiecare persoana merita o compasiune infinita” spunea O. Clement. Oare asa proiectam fizic aceast concept crestin?

Pun la indoiala veridicitatea acestui proces pentru ca s-a pus foarte mult accentul pe marturisirea publica si cand aceasta s-a produs, ei bine, s-a pus la indoiala sinceritatea pacatosului. (pocainta triumfalista – a fost numita intr-un caz, spre exemplu). Mainile lui Dumnezeu intinse catre pacatos nu sunt doar ca aceasta sa planga in ele. El te poate ridica, te poate ajuta, te poate intrepta de spate, te poate mangaia, te poate impinge pe scara sociala. Cine esti tu, deci, sa descifrezi algoritmul divin? Cine esti tu sa confirmi sau sa infirmi pocainta cuiva?

Mi se pare injust ca multi dintre comentatorii acestei problematici ofera verdicte publicului. Nu numai ca acest lucru este neinspirat dar eu il consider pacat. Despre cei care au colaborat se stie deja din ceea ce s-a publicat. Despre al lor proces de pocainta nu trebuie sa se scrie nicaieri. Doar Dumnezeu poate fi editorul acestei carti…

Dan Spaniard

P.S. Text necorectat.

Igiena eclesiastica

Nu sunt capabil sa imi mentin aceasta dizertatie cu privire la deconspirare doar in planul psiho-social si sigur voi atinge si elemente de teologie care, cu siguranta, vor fi mai usor de atacat avand in vedere nivelul meu nu prea ridicat de cunoastere al acestei stiinte atat de frumoase. O veste buna, cumva, pentru cei care imi trimit mesaje de nemultumire pe mail si una si mai buna pentru amatorii polemicilor pe bloguri.

Fara nici o legatura cu frumoasa intelegere apofatica a Dumnezeirii, eu vad in aceasta deconspirare care se produce intr-un mod haotic atat in spatiul laic dar si in Biserica, o cale negativa de a ajunge la Dumnezeu. In orice logica crestina ar fi singura explicatie pentru care comunitatea baptista din Romania ar ridica acest moment de fibrilatie la demnitatea unui eveniment. Altfel ar fi doar un cancan la propriu in care mamele din public ar mai pune mana din cand in cand pe ochii copiilor luati din greseala la spectacol.

Spun cale negativa pentru ca subiectul in cauza, crestinul modern roman, ar trebui sa strabata aceasta istorie de 20-30 de ani in doar cateva luni, sa o inteleaga, sa perceapa greseala in sine, sa detina un sistem comprehensiv iesit din comun ca sa poata cuprinde tot complexul de imprejurari din acea vreme si la sfarsit, in urma tuturor acestor constrangeri cauzale, sa iubeasca.

Istoria este scrisa doar de invingatori dar in cadrul crestin terminologia aceasta are altfel de conotatii. Bunaoara, istoria crestinismului numeste invingatori pe cei mancati de lei in arenele romane. Isus promite celor blanzi ca vor mosteni pamantul. Gasiti asemanari intre eroii crestinismului si cei ai politicii actuale? Oare turnatorii Bisericii au fost la fel cu cei din fabrici si uzine?

A venit vremea deconspirarii prin metode pe care nu am sa le discut aici si cei care au pacatuit in trecut sunt trasi acum la raspundere. Unii de catre societate, partide politice, familii, organizatii si altii de catre Biserica.

Instrumentul de corijat al Bisericii nu este deloc asemanator cu cel al societatii in general. Aici intervine, pacat, iertare, frati, rugaciune, post dar mai ales Dumnezeu. In Biserica, acestea nu reprezinta concepte sterile ci planuri vii, empirice, manipulabile, ale unei comunitati de oameni care au acelasi crez. Pavel a fost cel care a format un sistem de administratie al Bisericii, o randuiala. A fost inventatorul igienei eclesiastice.

Spre deosebire de cei care au compus notele acestei partituri a funtionarii Bisericii, exista acum pozitii, care in intelegerea mea sunt extremiste si nu continua masura in care este inceputa opera in sine. Oamenii se grabesc sa stranga in pumn atat trecutul cat si viitorul (caci daca tot suntem pe taram duhovnicesc putem sa intuim si locul unde se va duce un fost colaborator dupa ce va muri!?) si sa creeze, deci, un prezent care nu mai este fidel cu realitatea ci reprezinta de fapt o proiectie trunchiata a intelegerii lor despre pacat, iertare si Paradis.

Si acum intreb. Daca protestantii nu au totusi o taxonomie a pacatelor mi-ar putea raspunde cineva care dintre aceste doua pacate este mai mare: a comite adulter sau a a colabora cu Securitatea? Caci cunosc un pastor care a cazut in primul pacat mentionat mai sus si, descoperit fiind, a fost exclus din Biserica, a pierdut postul de profesor, a fost … stigmatizat cu alte cuvinte. Atunci nu ar fi normal sa se intample asa cu toti pastorii care au colaborat cu fostul regim? Sau nu? Ar castiga Biserica de pe urma acestui demers? Ar trebui oare constituite comisii speciale care sa determine gradul de colaborare, gravitate etc? Cine le-ar conduce? Ar putea fi obiectivi? Nu ar interveni eroarea umana intr-un proces ce se vrea de la Dumnezeu?

Informare pentru cei impotriva informatorilor

Celebra fraza a lui Cioran ar putea reprezenta un rezumat al celor vazute pe bloguri, pagini web, articole: “Am toate defectele celorlati si totusi ce fac acestia mi se pare inadmisibil”.

Intelegerea aceasta o intalnesc in ultima vreme in unele scrieri in internet. Si in loc sa ma dumiresc ca fara Dumnezeu nu este cale pe care sa calc ma afund si mai tare in dileme pe care le creati voi, autorii.

Voi incerca, deci, prin aceste cateva randuri, sa exprim ideea ca nimic, absolut nimic, nu poate influenta negativ relatia noastra cu Dumnezeu. Spunea cineva ca aceasta colaborare a unor pastori cu fosta Securitate a adus prejudicii majore Bisericii in general, generatoare de caderi de la credinta, inchisoare pentru frati etc. Aceste fapte nu reprezinta o influenta negativa asupra relatiei Bisericii cu Divinul. Este doar o iluzie cu care ne place sa jonglam pentru ca rolul de victima isi rezerva o oarecare doza de comoditate.

Unii au ales sa vanda Biserica comunismului. Cele fizice (locasuri, trupuri de oameni, casele lor) au fost arse, prigonite, lovite. Dar Biserica a ramas vie. Pentru ca Biserica reprezinta o adunare de suflete care asteapta pe Isus. Acolo comunismul nu a avut acces. Oamenii iti pot intoarce spatele, doar Dumnezeu te poate abandona, spunea un ganditor. Si Dumnezeu nu isi poate abandona niciodata trupul.

Romanul iubitor de sfintenie se cearta cu Dumnezeu nu cu un alt roman. El ii cere explicatii Marelui Anonim, cum spunea Blaga, nu intra in polemici absurde cu aproapele sau.

Doamne, Doamne, mult zic Doamne.

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire

Şi de nimeni n-are ştire. (versuri dintr-o doina din Ardeal)

Faptul ca acum ne descoperim trecutul prin desecretizarea unor dosare din Arhiva Securitatii, acest lucru nu implica o schimbare a viitorului. In anii in care Petre Dugulescu s-a angajat sa dea anumite rapoarte regimului comunist, tu ai mintit vreodata? E mai mare pacatul sau? Cu privire la aceste lucruri doar Dumnezeu poate opina.

Daca nu Iuda ar fi fost vanzatorul Domnului ci un oarecare evreu care nu facea parte din cei doisprezece, in gradina Ghetemani Petru ar fi fost tot cu sabia scoasa sa-si apere Maestrul.

Or, relatia cu Dumnezeu este ceva personal. Doar personal. Oamenii, deci, reactioneaza separat, ireductibil, dupa propria intelepciune la stimuli primiti in fiecare moment al vietii. Bunaoara, daca am aflat ca pastorul Bisericii mele colabora cu Securitatea eu il pot ierta sau nu. Deci, totul se reduce iarasi la UNICA mea relatie cu Isus.

Nu sunt impotriva publicarii celor intamplate. Sunt insa complet intristat de reactiile unora care lasa comentarii, eseuri si articole. Ne lasam dusi de arhetipul romanului care se lasa in voia unei sorti … sortite de altii. E doar un joc diavolesc in care unii se lasa prinsi. Ca si ciobanul mioritic ne pregatim inmormantarea cand stim ca cineva ne pregateste uciderea in loc sa iertam, sa iubim, sa ocolim moartea si astfel sa fim frumos imbracati pentru Nunta Finala, a Bisericii cu Isus.

Iosif Ton – Despre bunătate și despre omul bun – Un alt fel de război

Urmatorul articol are ca autor pe profesorul Iosif Ton. L-am primit pe mail. Il impartasesc cu voi.

Între anii 1996-2005, preocuparea mea principală a fost viața spirituală, adică viața trăită cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le-am înțeles și le-am explicat în cursurile de viață spirituală ținute în biserici din toată țara au fost cuprinse în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, publicată de Editura Cartea Creștină.

Au existat foarte multe lucruri pe care eu însumi nu le-am înțeles mai înainte și pe care le-am studiat și mi le-am clarificat cu ocazia pregătirii acestor cursuri. Pot să spun că am avut multe descoperiri noi, care mi-au îmbogățit propria mea viață spirituală dincolo de orice așteptări ale mele. Chiar și după încheierea acelor cursuri am continuat să văd, să înțeleg, să percep lucruri noi. Pe unele dintre acestea le-am scris în lunga introducere la cartea numită mai sus, introducere pe care am intitulat-o Bazele teologice ale vieții spirituale.

Subiectul acesta nu a încetat să mă preeocupe și de atunci încoace. Una dintre problemele în care am simțit că nu am o imagine destul de cuprinzătoare este aceea a lucrurilor care se întâmplă în om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, când este născut din nou (Ioan 1:3-5), când este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), când este plasată în el sămânța lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9), și când este făcut părtaș al firii dumnezeiești (2 Petru 1:4). Întrebarea fundamentală pe care mi-am pus-o a fost aceasta: Ce se schimbă în om când se naște din nou și ce nu se schimbă? Răspunsul pe care l-am dat la cursurile mele a fost că se schimbă orientarea generală a vieții, sau atitudinea fundamentală a vieții, adică omul născut din nou este acum orientat spre Dumnezeu și urăște ce urăște Dumnezeu și iubește ce iubește Dumnezeu. Ceea ce nu se schimbă, am spus atunci, sunt obiceiurile care, în totalitatea lor, alcătuiesc caracterul. La schimbarea obiceiurilor trebuie să lucrăm noi sistematic, prin înnoirea minții (Romani 12:2) și prin trăirea reală în unire cu Cristos și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Lucrurile acestea le văd și astăzi la fel, dar Domnul m-a călăuzit să merg mai departe și să explorez mai atent și mai profund diferența dintre Vechiul Legământ, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe table de piatră, și Legământul cel Nou, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise în inimă (Ieremia 31:33 și Evrei 8:10 și 10:16). După cuvintele Domnului Isus, pomul rău este făcut pomul bun, cu alte cuvinte, tot ale Domnului Isus, omul rău este făcut omul bun (Matei 12: 33-37).

Pe noi ne sperie și ne blochează cuvintele spuse de Domnul Isus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Noi nu vedem că Domnul Isus folosește aici hiperbola atât de tipic iudaică și, mai ales nu vedem că însuși scopul lucrării Domnului Isus prin Noul legământ este tocmai să schimbe natura oamenilor și să producă oameni buni, așa cum Tatăl lor ceresc este bun (Luca 6: 35-36).

Am ajuns, deci să văd și să înțeleg că transformarea fundamentală care se produce într-un om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu este că omul vechi a devenit omul nou, omul rău a devenit omul bun, și că atitudinea fundamental nouă din omul născut din Dumnezeu este bunătatea.

Este normal să fie așa. Fiii celui rău sunt răi, iar fiii Celui Bun sunt buni. Căci scopul fundamental și primordial al lui Dumnezeu este să-și producă fii după chipul și asemănarea Sa, fii care seamănă cu Tatăl lor, ființe umane a căror trăsătură fundamentală de caracter este bunătatea.

Așadar, am început să fac un studiu nou despre bunătate, să fac o analiză și o definire mai clară a bunătății.

Ce este bunătatea și ce înseamnă să fii om bun? Chemarea esențială a lui Dumnezeu este ca din noi să piară orice fel de răutate și, dimpotrivă, adică prin contrast cu aceasta, să fim buni unii cu alții, să fim miloși unii cu alții și să ne iertăm unii pe alții, cu continuarea că dacă suntem copii preaiubiți ai lui Dumnezeu trebuie să fim buni și plini de dragoste ca Tatăl nostru (Efeseni 4:31-32 și 5:1-2).

Dar ce înseamnă toate acestea? Cum trebuie atunci să se trateze copiii lui Dumnezeu unii pe alții? Și, de ce există în multe biserici evanghelice atâta răutate, atâta intoleranță, atâta violență verbală (care ucide mult mai radical decât violența fizică!)?

În ultima vreme, am lăsat la o parte alte scrieri și am studiat pe larg tema aceasta, și m-am pregătit să scriu despre ea o serie de eseuri și, poate, chiar o carte întreagă.

Ei bine, tocmai acum, când eu sunt pregătit să scriu despre bunătate, au izbucnit atacurile feroce asupra mea, asupra trecutului meu și asupra caracterului meu pe un anumit blog și de acolo pe multe altele, care fac înconjurul lumii.

Vă mărturisesc că nu le-am citit. Cineva care mă iubește le-a citit și mi-a spus foarte pe scurt ce se scrie și cine scrie. Am înțeles că se scrie foarte mult și deci mi-ar trebui un timp îndelungat să le citesc pe toate. Ce risipă de timp, când Domnul îmi cere să studiez și să scriu despre bunătate!!!

Am înțeles deasemenea că se toarnă asupra mea teribil de multe învinuiri și se produce o înspăimântătoare asasinare de caracter. De ce să mă otrăvesc cu toate acestea?

Apoi, imaginați-vă cât timp mi-ar trebui ca să iau toate aceste acuzații și să vă explic și să vă dovedesc, cu mărturii și cu înscrisuri, că nu sunt adevărate!

Și chiar dacă aș reuși să fac așa ceva, pe cei mai mulți tot nu i-aș convinge, deoarece ei au ales deja să aibă o atitudine dușmănoasă față de mine.

Să privim din altă perspectivă. Eu am 73 de ani, sunt ieșit la pensie, locuiesc literalmente la marginea lumii (uitați-vă pe mapamond unde se află orașul Portland, din statul Oregon, USA și de acolo să vă imaginați ceva mai la sud, un mic orășel între munți, și acolo un mic apartament dintr-un bloc pentru pensionari), cu o pensie care îmi acopere toate cheltuielile pentru trai, fără să mai am aspirații pentru slujbe sau poziții omenești și vă veți da seama că nu mai am interes omenesc pentru a intra în lupte interumane. Vorbind omenește, aș putea spune că nu-mi pasă de ceea ce se scrie despre mine pe aceste bloguri.

DAR! Persoana care mi-a relatat despre ceea ce se scrie despre mine mi-a relatat că un tânăr, citind atâtea lucruri rele despre mine, a zis cam așa: Înseamnă că nu mai trebuie să cred ce predică Iosif Țon și de aceea am luat casetele cu predicile lui, și de la mine și de la mama mea, și le-am pus de o parte!

Vă rog să înmulțiți cu multe mii această declarație. Multe mii de persoane s-au hrănit până acum cu predicile mele, cu cărțile mele, cu cursurile mele, iar acum le iau și le aruncă la coș! Iată, dragii mei, ce mă doare! Iată de ce nu pot să tac în fața a ceea ce se scrie pe aceste bloguri.

Vă rog să remarcați că sunt predicator și scriitor de patruzeci de ani și în tot acest timp nimeni nu a atacat conținutul învățăturilor pe care le propag eu. Nimeni nu se poate plânge că aș da învățături false sau dăunătoare. Și mai ales, nimeni nu spune că prin învățăturile mele aș deforma oamenii și caracterele, ci dimpotrivă. Ei bine, toate efectele benefice ale acestor învățături s-ar putea să fie anihilate de succesul acestei campanii de pângărire a persoanei mele și a integrității caracterului meu.

Este evident că s-a pornit un război pentru discreditarea mea. Dar cei care îl fac sunt din cultul baptist, în care am crescut și pe care l-am iubit și îl iubesc și în care L-am slujit pe Dumnezeu toată viața. De ce o fac și ce urmăresc ei cu acest război, nu pot să înțeleg. Dar ei sunt frații mei de credință! Cei mai mulți sunt în poziții eclesiale și academice de cinste și, deci, eu le datorez cinste. Și vreau să vă asigur că voi continua să le dau cinste!

Iată ce voi face eu. Voi continua să scriu despre bunătate! Dumnezeu mi-a deschis acest orizont nou, ca să înțeleg că esența faptului de a fi parte din Noul Legământ este să fii plin de bunătate și să răspunzi la rău cu bunătate.

Un bulb de crin a fost luat de un grădinar, a fost pus în pământ într-o groapă, a pus peste el gunoi și pământ și a turnat apă, așa încât s-a făcut un amestec care mirosea teribil și arăta groaznic. Bulbul de crin a zis: „Eu nu sunt din lumea aceasta a gunoiului și a pământului, ci sunt dintr-un regn superior lor. Le voi arăta ce pot eu face din gunoi, pământ și apă!” Și a așteptat până când razele calde ale soarelui l-au ajutat să dea rădăcini, să le înfigă în gunoi și pământ, și apoi să țâșnească afară din pământ și să producă în final floarea cea mai minunată, de un alb imaculat și care răspândea parfumul cel mai frumos și mai puternic. Și atunci a strigat: “Iată ce se poate face din gunoi, din pământ și din apă cu ajutorul de sus al luminii și căldurii soarelui!”

Așa voi face și eu. Voi arăta ce se poate face când peste toată murdăria care se aruncă peste mine răsare soarele Domnului Isus și mă inundă cu lumina și cu căldura Lui. Și ceea ce voi produce nu va fi din mine, ci va fi din El, căci scopul meu, prin toate învățăturile mele, este să-L arăt pe El, să-L înalț pe El, să-L fac pe el cunoscut altora.

Iată care este slujba mea:

„De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am primit-o, noi nu cădem de oboseală.

Ca unii care am renunțat la obiceiurile rușinoase și ascunse, noi nu umblăm cu viclenie și nu stricăm Cuvântul lui Dumnnezeu, ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice conștiință omenească, înaintea lui Dumnezeu.

Și dacă evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei gloriei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Căci noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Domnul Isus Cristos. Noi suntem slujitorii voștri pentru Isus.

Căci Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina în întuneric, ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (2 Corinteni 4. 1-6).

Scopul slujbei mele este să fac ca oamenii să vadă chipul lui Dumnezeu în Domnul Isus Cristos, să vadă în Cristos bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni (Tit 3:4), să se îndrăgostească de bunătatea lui Dumnezeu și a lui Isus și să dorească cu toată ființa lor să se dezvolte și în ei această bunătate și să manifeste spre alții, în orice situații posibile, această bunătate dumnezeiască. Cu alte cuvinte, scopul slujbei mele este scopul originar al lui Dumnezeu de a-Și face oameni după chipul și asemănarea Sa.

Prin urmare, îi provoc la război pe frații mei care mă împroașcă cu noroi. Dar la un alt fel de război. Un război împotriva răutății care lovește, rănește, distruge. Un război pentru bunătate. Un război pentru a face oameni după chipul lui Cristos.

Domnul Isus ne-a învățat că omul se cunoaște după ceea ce produce. Uitați-vă la conținutul predicilor, cărților și cursurilor mele și convingeți-vă că de 40 de ani mă străduiesc să dau învățătura care produce oameni de caracter, oameni care seamănă cu Domnul Isus.

Vă provoc să arătați și voi că scopul vostru, prin tot ce faceți, este să produceți oameni buni, oameni ca Domnul Isus.

Iar celor care au iubit predicile și cărțile mele, dar care acum sunt îngroziți de ce au citit despre mine, iată ce vă spun. Este imposibil să spulber eu toate câte s-au revărsat asupra numelui meu. Și nici nu cred că Dumnezeu îmi cere așa ceva. Trebuie să înțelegeți că Dumnezeu a creat această nouă libertate în care fiecare scrie ce vrea, fără control și fără limite.

Dar Dumnezeu v-a creat și vouă libertatea de a alege ce să citiți și cu ce să vă hrăniți!

Eu voi continua să dau frumusețile pe care mi le-a dat mie Dumnezeu.

Voi sunteți liberi să vă hrăniți cu murdării din iad sau cu frumuseți din cer.

Internetul este probabil cea mai mare minune a epocii moderne. Dar în internet ai și frumusețile lui Dumnezeu și murdăriile diavolului. Aici, în sfârțșit, ai cu adevărat libertate, deoarece tu alegi, cu o simplă apăsare de buton pe un site sau pe altul, dacă intri în cer sau dacă te cobori în iad.

Vino cu mine să ne delectăm din frumusețile lui Dumnezeu!

 

Iosif Ton

Iosif Ton – Un om, Un cult, Un internet

Daca ai fi Dumnezeu ar exista pacate pe care NU le-ai putea ierta?

Daca ar scrie intr-una din Evanghelii ca Diavolul va lua chip de om in vremurile din urma si la sfarsit s-ar pocai, tu stiind ca vine la Biserica ta… l-ai invita Duminica dupa slujba la tine la masa? L-ai iubi?

Cand crezi ca a descoperit Dumnezeu durerea? Cand a fost indurerat prima oara?

Crezi in principiul esteticii : “Reprezinta frumosul doar acea forma in care poti sa te transpui” ¿

Departe de mine gandul de pune la indoiala pocainta sau nepocainta celor care scriu sau celor despre care se scrie. Ca si parte a creatiei nu suntem chemati la acest lucru. Nu intra in prerogativele noastre de a masura in vreun fel sau altul starile interioare ale celor de langa noi. Nici nu ar fi posibil. Oamenilor le place insa sa vorbeasca desi Dumnezeu alege sa taca… in dragostea Lui. (Tefania 3:17)

Faptele, cuvintele, gesturile celui de langa tine iti obliga o anumita proiectie a proceselor tale launtrice si ii conferim actului in sine o oarecare insufletire estetica. A predicat prost, a cantat frumos, s-a imbracat urat etc.

Estetica crestina te invata ca pacatul este urat. Crestinismul te invata, de asemenea, ca pacatul este un act care nu ar trebui sa aibe loc in conduita ta. Dar oare aici se opreste totul? Exista un “antes” si un “despues” pentru pacat? Biblia spune ca DA. Exista salvare, exista procesul caintei, al hotararii de a nu mai cadea. Exista chiar Cineva care “cantareste” toate aceste aspecte. Esti tu acela? E Dumnezeu?

Ramanand in aceasta introducere despre pacat intreb: Stie cineva sa imi raspunda de ce a curvit David? Dar de ce a tradat Iuda pe Isus? Sau poate stie cineva de ce Moise s-a indoit de Dumnezeu? Poate cineva explica procesele interioare ale unui individ care ii determina un anume pacat? Putem avea raspunsuri de genul “Asa e el”, “Oricum nu avea sanse sa se pocaiasca”, “Se vedea dupa cum venea imbracat la Biserica” etc?

Am citit in blogul Domnului Marius Cruceru, scrisoarea deschisa catre Congresul Baptistilor a Domnului Daniel Mitrofan. (http://patratosu.wordpress.com/2007/11/19/scrisoare-deschisa-catre-conferinta-nationala/). Am citit, de asemenea, si cele aproape doua sute de comentarii ale cititorilor. Ma gandesc ca trebuia sa nu fiu surprins ca aici au fost 200 de mesaje pe langa text in comparatie cu doar 10 la post.ul “Cateva cuvinte despre Rugaciune si din Filocalie”.

Nu trebuie sa fii doctor in Teologie ca sa intelegi ca linia rosie a comentariilor reprezinta un atac furibund impotriva lui Iosif Ton. Nu trebuie sa fi calcat vreodata printr-o Biserica neoprotestanta ca sa pricepi ca oamenii nu se iubesc si isi scriu cu ironie rautacioasa, fac afirmatii denigratoare si declaratiile de iubire crestina sunt mai false ca o moneda de 1 euro de ciocolata.

Nu pentru ca sunt un pacatos cronicizat nu comentez despre alt pacatos ci pentru ca, asa cum am amintit si mai sus, acest prerogativ nu il am. Si nu ar trebui sa il aibe nimeni. Biserica este institutia unde cei cazuti ar trebui sa fie ridicati. S-a transformat intr-o Inchizitie care isi aprinde focuri pentru victime pe net.

Nu sunt de partea profesorului Iosif Ton. Nici macar nu stiu ordinea cronologica a evenimentelor de care se aminteste. Sunt impotriva atitudinii celor care scuipa in sus si nu stiu ca pot improsca multimi nevinovate.

O noua intrebare: Care este relevanta faptului ca Iosif Ton a colaborat pana ieri cu S.R.I, C.I.A, F.B.I etc in legatura cu pocainta mea personala? Si daca prin informatiile pe care le-a dat Ioachim Tunea Securitatii s-a inchis o Biserica, spre exemplu, cu ce ti-a afectat tie relatia cu Dumnezeu? Mergand mai departe. Stiind ca pastorul din Biserica ta pe care il asculti in fiecare Duminica continua a pacatui intr-un fel sau altul cu ce iti distruge tie dragostea fata de Isus?

Pentru tine care ai fost prigonit a fost o onoare. Poate acesta onoare ti-a fost conferita tocmai prin tradarea unor frati de langa tine. Ai fost onorat de catre Dumnezeu sa induri ispite si greutati tocmai pentru ca a avut incredere in tine. Nu este oare acesta un prilej de bucurie? Si tristetea ta, pe de alta parte, omeneasca si fireasca in acelasi timp cum s-a proiectat in comunitatea ta? Ai plans pentru securistul din Biserica? Ai tinut post o luna incontinuu pentru asta? Ti-a tremurat mana cand il strangeai cu putere la ora de Rugaciune?

S-au capatat masini, case, vile, pachete cu mancare intr-o vreme de restriste, cafea, ciocolata, vize pentru America si Occident. Te-a daramat asta de la credinta? Fiintarea ta in Absolut a fost obstructionata de niste lucruri asa de marunte?

Dragul meu, virulenta cu care scrii comentarii, scrisori, post.uri nu dovedeste nepocainta lui Iosif Ton. Atunci a cui?

E mai mare pacatul de a fi colaborator al Securitatii decat acela de a barfi. Sau nu? Dar decat acela de fi zgarcit? E mai mare si decat acela de a copia predicile de pe internet? E mult mai mare si decat acela de a spune ca iubesti pe cand nu ai decat mila. Sau nu?

Stii cati oameni nevinovati au murit din cauza lui Pavel zis Saul din Tars? Dar cati s-au pocait datorita ascultarii Cuvantului predicat de el stii? Numarul este acelasi? Nu cred ca stii sa raspunzi la intrebarea asta. Nici eu. Nu detinem, deci, sentimentele, algoritmul lui Dumnezeu. Ne lipseste obiectivarea de sine intr-un obiect/subiect distinct de eu in astfel de situatii. Nu putem intelege ce determina un pacat pentru ca furtul meu nu este la fel cu furtul tau chit ca am bagat tot o portocala in buzunar fiecare de pe tejgheaua din piata. Au avut loc procese diferite inainte de producerea actului in sine. Atunci cu atat mai putin vom putea intelege procesul pocaintei celor de langa noi.

Revenind la subiectul nostru. Nu este important daca Iosif Ton a fost sau nu pacatos, daca s-a pocait sau nu. Nu. Cochetam doar cu suspiciunea si ne ghidam in urma insufletirii estetice pe care o acordam evenimentului in sine.

Discursul celor care-l apara pe Iosif Ton, in intelegerea mea, este unul, de asemenea, nepotrivit. Pentru ca cei care il denigreaza – conform oricarei legi de baza a comunicarii – au construit un limbaj prin care isi exprima parerile. Opozantii lor s-au lasat inselati si au folosit acelasi tip de comunicare.

Proiectia pe care o avem in fata raului/pacatului din punct de vedere social nu trebuie sa reprezinte un eveniment inconstient. Nu asa fac si paganii? Maretia crestinismului sta si in acest aspect de a constientiza omul cu un raspuns pozitiv la un stimul negativ.

Reprezinta o ineptie afirmatii de genul “Mi s-au clatinat soclurile unde pusesem erorii baptisti”, “Am inceput sa nu mai cred in predicile de la amvon” etc. Si Pavel inainte cu doar cativa ani de a-si “publica” epistolele catre Bisericile din Asia facuse prapad in toata zona. Nu te simti un pic clatinat si de aspectul asta?

Tinde, deci, spre penibil chestinarea pocaintei unui om mai ales ca acest act s-a produs zeci de ani inainte. Duce spre haos discursul rece, de recviem cu privire la lucrarea unui frate care v-a adus bucate tari pe masa. E absurd ca ucenicul sa se intoarca impotriva mentorului. Si e urat sa scriem… urat.

Pe Iosif Ton iubeste-l. De restul se ocupa Dumnezeu.

Dan Spaniard

Suferinta lui Dumnezeu si planurile mele

Despartirea de Dumnezeu imi provoaca o lipsa acuta de incredere in mine insumi. Nu mai pot planui nimic caci imi este frica de esec. Aud prieteni care imi spun: “maine ma duc la Banca, am treaba cu Directorul”, “saptamana viitoare Miercuri, la ora 11 am intalnire cu un client pentru nu stiu ce lucrare” etc. Toate astea ma iau pe nepregatite. Nu mai pot face planuri. Ma descopar schimonisit in fata vietii. Nu ii fac fata detaliilor care imi tachineaza existenta. Acum doua saptamani am fost invitat de un pastor de Biserica sa-l vizitez intr-o Vineri la ora 11. Asa de bucuros am fost caci mi-am notat si in agenda. De parca as fi putut uita. Mi se parea ca, in cele din urma, am parte de ceva neschimbat, stabil. Joi seara am primit un mesaj prin care Pastorul in cauza se scuza spunadu-mi ca alte treburi importante, urgente il retin in alta parte. Departe de mine gandul de a-l acuza. Il cunosc si stiu ca e un om onesc care vrea sa vorbeasca cu mine. Insa totul mi s-a spulberat…

Legatura organica conceputa cu Dumnezeu iti ofera o oarecare inconstienta cu privire la lucrurile pamantesti. Cand te lasi continuu ghidat de Creator totul pare ca vine de la sine. Ca o Filocalie materializata in amanunte fizice, in fenomene sociale marunte dar dese, relatia cu Dumnezeu iti creaza o lume. O lume in care plutesti linistit pentru ca in panzele corabiei tale este suflul divin. De ce e asa de greu sa experimentezi asta?

Eminamente pregatit pentru lupta impotriva raului de insusi Dumnezeu clachez totusi in cele mai marunte chestiuni care ar starni hilaritate cititorului. Am fost capabil sa atentionez pe cei de la Banca ca mi-au adaugat, din greseala, multi bani in contul meu (desi puteam sa ii folosesc) si pe de alta parte mint cu nerusinare un prieten cum ca vreau sa dorm in loc sa-l primesc in casa. Si viata este totusi construita din astfel de amanunte. Si uit ca in momentul in care mint un prieten, omit sa ajut pe cineva, sunt rau cu cea de langa mine….in acel moment, deci, sunt flori care isi deschid petalele, pasari care incanta auzul, ploaie care salveaza animale in desert. Si toate acestea pentru ca un Dumnezeu Absolut desi asculta cateva miliarde de rugaciuni in fiecare zi de la tot atatea persoane… are timp si pentru ultima petala din creatia Sa. Cum lumea mea e mult mai simpla ar trebui sa nu fie deloc complicat sa dau binetze constant. Si totusi nu se intampla. Planul meu iarasi e naruit.

Despre suflet

Exista biserici mai liberale, exista chiar si culte religioase in al caror crez harul apare ca pastila lui Dumnezeu, antidotul impotriva pacatului. Cum este administrat din ipoteza rezulta ca pacatul nu mai are nici o forta reala in lupta impotriva binelui. De aici, fel si fel de comportamente ciudate, liberale, nedemne, forme de extremism care au dus la o oarecare decadere a Bisericii si statutului de crestin veridic.

Ca un recul al acestor manifestari liberale au aparut Biserici care s-au axat in general pe act, fapta, eveniment, rit. Drept urmare, pacatele – bagadelizate de cealalta grupare – au avut si au un rol foarte important in continentul administrativ al acestor comunitati crestine. Desi intotdeauna protestantii au predicat egalitatea pacatelor niciodata nu au reactionat ca atare.

S-a evitat mereu discutia despre minte. S-a omis intotdeauna dialogul cu sufletul celuilalt. La radacina oricarui act social sta un proces psihologic. Si nu s-a interesat nimeni de el. Oamenii eludeaza acest aspect din nestiinta sau pentru ca este mai usor sa condamni decat sa oferi pomada?

Doar un nebun s-ar boteza, ar manifesta public crezul sau ar frecventa Biserica 20-30 de ani, ar participa la acte ecumenice fara a CREDE cu adevarat in Hristos. Si totusi, cade. Cine ii sta in ajutor? Ce a provovat acea cadere? Exista, pesemne, mii de explicatiuni si doar una singura ar fi plauzibila pentru cler: nu a vegheat. Da. Este un raspuns simplist pentru un om complicat. Caci omul este creatia lui Dumnezeu, un Maestru care ne-a dat proprietati unice, irepetabile, irefutabile si semi-divine. Omul proceseaza date, este tributar sentimentului, se incrunta cand se loveste, zambeste cand este mangaiat.

Lipseste deci, dialogul cu mintea celui de langa tine. Daca nu am sti ca ridichile traiesc in pamant poate ca nu le-am spala asa de bine. La fel este si cu psihicul omului. Se evita constant cunoasterea celui apropiat.

In statul vazut de Platon in care conduce dreptatea (oiekeiopragia), pe langa cei care se ocupau cu armata, cu mestesugurile etc, exista o categorie speciala care avea in vedere sufletul poporului. Cu siguranta nu terminasera Psihologie la Stat si nici nu aveau master la Oxford insa aveau in vedere radacina reactiilor omului in cetate.

Impotriva sincretismului

Isaia 40:25 “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el ?” zice Cel Sfânt.

Isaia 44:6 “Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu”

Un nou curent bantuie printre noi, crestinii. Apucam cu nesat informatie din carti, televiziune, ziare, amestecam cu inocenta aparenta si ne construim cea mai lejera doctrina personala. Sincretismul.Din timpul Renasterii cand s-a inteles ca Omul este capabil de a sterge scuipatul de pe propriul obraz cu zambet pe fata doar prin forte proprii, cand Maria mama lui Isus a putut fi admirata si in Europa ca intr-o agora greceasca in forma empirica dupa ce mana iscusita a lui Michellangelo a faurit-o, cand nimeni nu voia sa se asemene cu Iuda din Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, cand Papa era in apogeul lurcrarii sale emitand indulgente pentru iertarea pacatelor enoriasilor, pana in zilele noastre cand tot ceea ce inseamna act politic, social se produce doar pentru o crestere a bunastarii a Majestatii sale Omul.

Este clar ca Biserica nu poate face fata acestei miscari. Putine sunt comunitatile crestine care fac diferenta intre umanism si crestinism. O coagulare de idei ar insemna o filosofie cu doi dumnezei chestiune ce intra in contradictoriu cu crestinismul monoteist. Fara sa ne dam seama, suntem pe cale de a crea un curent de apostasis a invataturilor Bisericii primare si de imbinare a lor cu ceea ce ni se pare potrivit pentru a ne situa in centrul activitatilor cotidiene. Spun ca umanismul este cel mai periculos curent care poate afecta crestinismul pentru ca fenomenologia sa ne centreaza in Univers si consecinta acestui fapt aduce placere. Pe cand placerea este cel mai greu de inlaturat.