Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Tristete si moarte

Efervescentele interioare dau nastere pacatului sau faptei bune. Nu alegem in timp real ci totul se produce cu un defazaj minuscul, insesizabil. Acest “rastimp” eu il numesc lupta cu Dumnezeu.

Traind cu impresia ca Raul s-a demascat de multa vreme si ii pot controla orice gest cu care intentioneaza sa-mi interfereze viata cu tente malefice continuu sa gresesc subestimandu-mi, deci, adversarul.

Pacat ca viata nu are o convergenta formata din stimuli, reactii, fapte, fenomene de care sa fim constienti in fiecare moment. Da. Unii se gandesc la moarte. Dar nu vreau sa ma opresc acolo. Aceasta suma de forme si continuturi pare fara rost atata vreme cat nu pot avea controlul total asupra propriei fiinte. Acest abis imi provoaca tristetea, tristete care pe de o parte ma face mai accesibil societatii. Caci numai asa cei de langa mine pot privi clar asupra interiorului meu. Tristetea te face mai limpede. Bucuria, extazul, provoaca deraieri sociale. Panicul apare insa atunci cand nimeni nu vrea sa te priveasca. Si te intrebi: Pentru ce sunt trist? Nimeni nu ia seama la goliciunea mea.

Am mai luat seama la faptul ca nu exista o imagine completa care sa defineasca un individ. Noi categorisim, etichetam persoane crezand ca sunt intr-un fel sau altul. Cred ca este o greseala. Un om nu este drept sau frumos, hazliu sau pocait. Asta vedem noi. Si imaginile percepute nu sunt certe. Tristetea mea este rezultatul faptului ca ma vad tot. Caracteristica imposibila cand este vorba de cel de langa mine. Numai ca oamenii nu sunt suficienti de sinceri incat sa poata afirma ce li se intampla. Detinem oare vointe care nu pot fi indepartate prin nici o metoda? Exista intentii fara rezultat in dorinta de a schimba fervorile interioare?

Daca termenul folosit pentru perioada de timp imediat premergatoare mortii este agonie atunci de ce nu am numi toata viata asa? Oricum se termina cu moartea. Ma incapatanez sa cred ca totusi mai exista “de lucru” si dupa moarte. Ieri, a murit o doamna langa mine pe plaja. A murit frumos, eminescian daca vreti. Dar a murit. Nisipul de sub ea nu stia ca nu mai poate fi atins constient. Nici ea nu mai stia nimic de nisip. Am experimentat, deci, sentimentul iremediabilului.

Advertisements

September 30, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 14 Comments