Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

De ce iubim pastorii?¿

Sunt foarte trist. In ultimele sase luni am incercat sa-L prind iarasi pe Dumnezeu de mana, sa-L las sa-mi susoteasca la ureche, sa-L trag neascultator intr-o parte dar… sa-i simt palma. Am cautat in agenda veche, am dat telefoane la frati, am cautat fosti prieteni, am intrat pe grupuri de discutii, am inceput sa citesc Biblia temeinic doar ca sa-L gasesc. Am mers mai departe. Am avut intalniri cu fratii din diaspora, ne-am rugat, am mancat impreuna.
In toata aceasta balbaiala, in neoranduiala cu care incercam sa capat cat mai mult, sa recuperez anii pierduti am intalnit un subiect omniprezent: PASTORUL.
Am fost surprins sa observ ca majoritatea celor cu care am intrat in contact au ramas cu boala genetica a cancaneriei. Intotdeauna exista ceva ce nu convine, ce trebuie discutat cu visceralitate, care sa dea grimase ciudate fetei, care sa ne demonstreze superioritate in intelegerea unui subiect cu privire la Biserica… Am devenit un Pavel nereusit? Scriu orice cu gandul absurd ca asa imi voi tine spiritul treaz ca si Cioran? De ce aceasta dambla cu iz umanist de a ne plange incontinuu? De ce cochetam cu autoflagelarea de parca solutiile sunt intotdeauna la celalalt? De cand un singur pastor poate decide sensul vietii a catorva sute sau mii de enoriasi?
Accentuez in cele urmatoare intelegerea mea cu privire la relatia Pastor-Biserica care consta in teza ca Pastorul poate fi cel mult nepotrivit pentru a conduce o Biserica insa nu ii poate schimba destinul, crezul, nu ii poate trunchia intelegerea Adevarului, nu poate distruge vorba ta comuna cu Creatorul. Un lider ne poate nemultumi insa nici pe departe rupe de Dumnezeu. Ceva important, din nefericire, se poate intampla. El insusi poate pierde ceea ce predica. Insa aceasta este o chestiune pur individuala care nu afecteaza matematic Biserica. Continue reading

Advertisements

March 11, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 3 Comments

Gnosis vs Doxa – Agape in legitima aparare

Conform teoriei modelelor din psihologie fiecare dintre noi am avut asa numitele oglinzi sociale in care am mimat, am imitat, am copiat. Greseala noastra, a celor mici, a fost aceea ca in cele mai multe cazuri am confundat in modelele noastre cunoasterea cu credinta. Am crezut ca exista un link invizibil care leaga asa de bine cele doua fenomene si produsul finit il doream in noi.

Ne-am inselat pentru ca increderea noastra omeneasca s-a concentrat tot asupra omului chestiune de care suntem avertizati in Biblie si de care ne dezicem zilnic rataciti in amalgamul de stimuli.

Acum – dupa 7 ani in “Tibet” – ul din care nu fac parte modelele mele din copilarie – cei ale caror carti le-am citit, ale caror predici le-am ascultat, a caror dizidenta mi-a dat incredere in democratie – citesc nedumerit scrisori deschise, apeluri care imi incurca si mai tare intelegerea despre Biserica.

Magii de la Rasarit, in care am crezut neconditionat, au incurcat elementele originale ale fiintarii lor pe pamant. Cunoasterea si Credinta. Credinta se intemeiaza pe cunoasterea ca Dumnezeu ne iubeste dezinteresat. Sub influenta acestei cunoasteri se deduc aproape matematic celelalte sub-cunostinte acumulate in decursul vietii sociale. Aceasta cunoastere ontologica, acest dor de dumnezeire si reprezentarea lui intr-o viata de crestin constituie varful unei piramide imaginare unde am vrea sa ajungem toti. As putea fi acuzat de ipocrizie odata cu omiterea definitiei Bisericii ca si comunitate. Si intr-o comunitate exista disensiuni, opinii diferite, nepotriviri de concepte. Este adevarat. Uitam insa ca Biserica nu reprezinta doar o celula sociala ci retine genetic ADN-ul lui Dumnezeu. Continue reading

March 9, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | 1 Comment

Intoleranta ambiguitatii in raspunsuri

Cum bine stim, omul, din inceputurile sale, a incercat sa isi raspunda unor intrebari esentiale. Inca o face si nu de fiecare data ceea ce capata este satisfacator. Incercam sa ne imaginam cum arata Dumnezeu, cum a fost la Creatie, cum a crescut primul pom, cum miroseau trandafirii din Eden.

Dezbaterea pe larg a luptei dintre forma si fondul doctrinei contemporane a crestinismului se vede neputincioasa in fata curentelor actuale care aduc aer proaspat dar si urat mirositor in mijlocul comunitatii numita Biserica. Si despletesc constient din acest tot o forma denominata Biserica Evanghelica.

Romanii sunt mai putin predilecti catre cultele protestante, neo-protestante decat vesticii si “mai” vesticii americani. Poporul nostru, pragmatic in cele cotidiene, mestesugar pana la arta, gospodar doar in curtea lui are totusi o intelegere mioritica, apofatica a ceea ce lumea numeste Dumnezeu. Parintii nostri nu au fost influentati doar de epoca stalinista si de conceptiile despre proprietate ale lui Marx dar si de aura Bisericii de Rasarit care a fost intotdeauna mai profunda decat cea catolica. Am ramas niste visatori.

Amestecul intre necesitatea de a trai de pe o zi pe alta “daruita” de catre comunismul grotesc si completa detasare a doctrinei lui Isus Hristos fata de lucrurile materiale ne-au produs un hibrid cultural-religios in care l-am perceput pe Dumnezeu doar…de departe. Imposibilitatea empirica a omului de a-L percepe pe Creator a produs aceasta doctrina apofatica de negatie prin care se ajungela Dumnezeu prin tacere. E frumos. E etic. Continue reading

March 2, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | Leave a comment