Dezvaluiri si reactii

Incerc de multa vreme sa imi aduc aminte cine a vorbit la inmormatarea bunicii, sa refac in minte chipurile celor prezenti, sa vad filmul complet. Cimitirul stiu ca era urat, cu cruci rasturnate, cu multa iarba crescuta nefiresc peste pamantul denivelat. Un singur lucru insa mi-a ramas bine intiparit in minte. Zgomotul bolovanilor de pamant care se loveau de capacul sicriului. Atunci am inteles ca totul se sfarsise.

Moartea are un efect de sita asupra evenimentelor, fenomenelor, reactiilor pe care le traim. Amanuntele devin neinteresante brusc si doar esentialul conteaza.

Citind dezvaluirile, declaratiile, forumurile am revenit la tristetea mea, deja patologica. Ma surprinde cum oameni cu o pregatire inalta, cu o intelegere frumoasa asupra vietii pot lasa randuri asa de dure, triste si care nu duc la esential, la fond. O simpla lectura a materialelor mentionate te indeamna la … nimic. Cititorul profan si confunz in fata unei vieti deja complicate nu poate face diferenta intre lumina si intuneric, libertate si inlantuire, dragoste si ura. Ramane incatusat si nu se poate defini. Doar noi purtam vina, cei care scriem. Petre Tutea scria: “Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni.” Cum spuneam in alta ocazie: Omul nu poate ajunge la Dumnezeu decat prin oameni. Caci fara iubirea neconditionata fata de ceilalti nu poti ajunge la un Dumnezeu pe care pretinzi ca il iubesti.

Cum trebuie sa murim in fiecare zi pentru a invia o singura data asa se valideaza aspectul constientizarii esentialului cu aceeasi frecventa. Unde este miezul dragostei crestine cand facem asertiuni cu privire la procesul pocaintei unui aproape? Cine suntem noi sa stim ce se petrece exact in inima unui om cand vorbeste cu Dumnezeu? Cine ne-a dat prerogativul judecatii unei stari interioare care nu ne apartine? Drama existentei noastre sta tocmai in aceasta lupta edenica intre trup si suflet. Stim noi oare cand sufletul celui de langa noi a invins carnea?

Din nefericire, bisericile protestante s-au aliniat la groteasca ierarhie existenta in cealalta biserica (atat de detestata, de altfel, de catre lumea protestanta). Drept urmare, se face si aici diferenta intre un “biet popa de tara” si un pastor de oras, director de Institut, rector de Universitate etc. Revin, deci, la intrebarea noastra: Unde este esentialul in toate acestea? Nu suntem oare toti la fel in fata lui Dumnezeu? Cum spunea tot Petre Tutea (parca) : “In fata lui Dumnezeu un geniu si un idiot sunt verisori primari”.

Esentialul crestinismului este dragostea.

Or, nu poti avea mai putin respect fata de cineva, dar aceeasi dragoste, nu poti pune la indoiala pocainta unei persoane dar terminand dizertatia cu formule gen “Cu toata dragostea in Domnul etc etc” , nu poti iubi pe Dumnezeu si ridiculiza oamenii in public. Sau daca poti atunci nu ai gustat din esential.

Am sa scriu ceva si despre Pilda Fiului Risipitor pentru ca s-a amintit intr-unul dintre texte. Este important de observat cateva aspecte care isi gasesc similitudinea in evenimentele actuale. Unul ar fi acela ca fiul risipitor NU s-a intors si cu banii pe care ii pierduse la jocuri, cu femeile usoare. A venit sarac acasa. Si nu s-a pocait intre cei straini pentru ca NU ar fi fost inteles. La fel si cei care cad si incearca pocainta in mijlocul Bisericii cauta intelegere, iubire. Este mai usor, insa, sa ne erijam in judecatori pentru ca asta nu implica responsabilitati spirituale. Doar Dumnezeu, in postura judecatorului, “suporta” consecintele actului in sine. Oamenii eticheteaza, incatuseaza si pleaca.

Din aceste materiale care apar pe net reiese o oarecare autonomie spirituala care apartine de drept unor foruri. Eu cred ca este o iluzorie.

O multime imensa asteapta de la cei care scriu, conduc, predica, explicatia esentialului si nu sa-i surprinda captivi clipelor.

Unui om in puscarie, in timp ce dormea, se incearca a i se fura pantofii. Se trezeste si intelegand totul intr-o clipa zambeste si ii spune hotului: “Ia pantofii, ti-i daruiesc. Tu esti un om bun. Iti doreai din toata inima sa dorm adanc ca sa imi poti lua pantofii. Deci imi doreai binele”. Nu a folosit dreptatea sociala. Nu s-a lasat incatusat de moment. A ales sa fie divin. Omul era Richard Wurmbrand si peste 25 de ani a fost intampinat pe aeroport in Bucuresti, imediat dupa Revolutia din ´89, de catre… hotul de pantofi care se pocaise.

Pocainta lui Iosif Ton este unica. La fel si a unui frate sudor, inginer sau profesor. Procesele interioare nu pot fi catalogate, etichetate sau comentate. Originalitatea ii apartine in exclusivitate lui Dumnezeu. Noi nu facem altceva decat sa descriem ceea ce ne-a oferit.

Cred ca dialogurile purtate intr-o astfel de maniera nu implica solutii. Platon a ramas cu intrebari dupa Dialoguri, Balzac a murit cu un zambet fortat dupa Comedia Umana, Rousseau si-a dat copiii la un Leagan dupa ce a pus bazele Asistentei Sociale in Contractul Social si chiar Augustin a ramas “neconfesat” noua dupa Confesiuni.

“A declarat public deci trebuie sa raspund public”, “a vorbit despre mine pe net deci trebuie sa procedez la fel” , “s-a pocait la BBC deci trebuie sa-l daram la CNN” sunt lucruri pe care le-ar face si… paganii.

In loc de cocluzie. Aceste texte care seamana asa de bine cu scuturile cu cruci ale cavalerilor din Cruciade pierd esentialul prin asezare, lipsa dragostei si a pudorii crestine.

Pesemne ca stiti vorba batranului roman: “Sunt prea batran ca sa ma mai cert cu cineva. N-o sa mai am timp sa ma impac”.

Daca ne-am lasa strabatuti de Absolut atunci cand lasam randuri si cuvinte, cititorii ar invata sa iubeasca si nicidecum sa caute metode inteligente pentru razboi.

 

 

Dan Spaniard