Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Impotriva sincretismului

Isaia 40:25 “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el ?” zice Cel Sfânt.

Isaia 44:6 “Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu”

Un nou curent bantuie printre noi, crestinii. Apucam cu nesat informatie din carti, televiziune, ziare, amestecam cu inocenta aparenta si ne construim cea mai lejera doctrina personala. Sincretismul.Din timpul Renasterii cand s-a inteles ca Omul este capabil de a sterge scuipatul de pe propriul obraz cu zambet pe fata doar prin forte proprii, cand Maria mama lui Isus a putut fi admirata si in Europa ca intr-o agora greceasca in forma empirica dupa ce mana iscusita a lui Michellangelo a faurit-o, cand nimeni nu voia sa se asemene cu Iuda din Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, cand Papa era in apogeul lurcrarii sale emitand indulgente pentru iertarea pacatelor enoriasilor, pana in zilele noastre cand tot ceea ce inseamna act politic, social se produce doar pentru o crestere a bunastarii a Majestatii sale Omul.

Este clar ca Biserica nu poate face fata acestei miscari. Putine sunt comunitatile crestine care fac diferenta intre umanism si crestinism. O coagulare de idei ar insemna o filosofie cu doi dumnezei chestiune ce intra in contradictoriu cu crestinismul monoteist. Fara sa ne dam seama, suntem pe cale de a crea un curent de apostasis a invataturilor Bisericii primare si de imbinare a lor cu ceea ce ni se pare potrivit pentru a ne situa in centrul activitatilor cotidiene. Spun ca umanismul este cel mai periculos curent care poate afecta crestinismul pentru ca fenomenologia sa ne centreaza in Univers si consecinta acestui fapt aduce placere. Pe cand placerea este cel mai greu de inlaturat.

Nevoia de cunoastere, asimilare, reala de altfel in randul societatii, a dat falsa idee umanistilor ca totul se poate invata, orice se poate capata, daca vrei. Omul naste alt om. Au existat, in timp, sofisti care au crezut ca pot invata virtutea, dragostea, adevarul. Hegel spune: “Intr-o parte sta cunostinta si in cealalta Absolutul (Dumnezeu)”. Ei bine din Absolut, din Dumnezeu vine dragostea, adevarul, virtutea. Ele nu pot fi invatate, transmise pe cale orala, scrisa si nici macar prin exemplu fara ajutorul lui Dumnezeu.

Revenind la sincretism. Crestinii incapabili de o intelegere corecta a vietii cu Dumnezeu, sterpi in cunoasterea fundamentala, adoptand o atitudine pasiva fata de Biserica si principiile sale au incercat sa invete a fi buni, cu dragoste, blanzi, prietenosi. Si multi au reusit. A lasa darul lui Dumnezeu originar la o parte pentru o incercare pedagogica de a arata dragoste reprezinta cel putin o blasfemie. Sa-i refuzi lui Dumnezeu mana? A ramas proverbiala intamplarea cu Bach cand acesta ii scrie o epistola unui verisor care ii trimitea in mod regulat vin din alta provincie a Germaniei. “Dragul meu var, […] Transportul costa 16 grosi, livrarea 2, impozitul local 5 si 3 pfenigi, impozitul general 3, poti sa socotesti si tu, draga vere, ca fiecare litru de vin ma costa aproape 5 grosi, ceea ce zau e mult pentru un dar”. (Davitt Moroney, Bach – O viata iesita din comun) Asa crestinul umanist este tributar aceluiasi sistem de perceptie a lumii incojuratoare. Totul trebuie sa reprezinte un act care sa aduca beneficiu.

Or, este de la sine inteles ca saracia nu poate fi inteleasa de catre un umanist. Sau mai bine zis nu poate fi acceptata. Ideea prinsa din zbor de catre crestinismul neautentic a dus la schimbari de viziune asupra vietii Bisericii in general. Drept urmare, clasele sociale au devenit evidente intr-un loc care prin definitie apartine lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care ne vede pe toti la fel. Fluidizarea unor concepte fundamental crestine deja postulate prin vietile atator crestini cu altele cu carácter pur social duc la sincretismul actual, generator de intrigi, chin, fiasco social.

Omul modern pare sa nu fi inteles rostul conoasterii. Zbuciumul, lupta interioara duc la cel mai inalt nivel al verbului “a sti” – cunoasterea de sine. Or, aceasta cunoastere se face doar impreuna cu Cel care l-a creat, cu Dumnezeu. Stadiul cel mai inalt al evolutiei iubirii de sine este acela in care intelegi de la Creator ca tocmai prin jertfirea egoului, prin supunere, prin daruirea totala pentru cei de langa tine capeti o mantuire a aceluiasi sine. Oferind totul capeti totul. Umanismului ii este imposibil de experimentat acest fenomen. Indecenta aceasta ascundere a omului dupa om. Crestinismul veridic nu opreste cautarea omului. El isi cauta binele sinelui prin dedicarea totala lui Dumnezeu. Ratiunii nu ii sunt incremenite functiile. Dragostea fata de propria fiinta, de care vorbeste insusi Isus Hristos – si careia i se atribuie valorea reala, se reflecta prin cunoasterea Celui care a creat-o. Pentru ca ne iubim vrem sa fim mantuiti. Farmecul imperfectiunii omului si element de baza al doctrinei umaniste si-a facut loc, din nefericire, si in anumite cercuri pseudo-crestine. Pacatul este rezultatul imperfectiunii omului si punct. De ce nu – Pacatul este rezultatul imperfectiunii relatiei omului cu Dumnezeu? Exteriorul este imaginea, oglindirea interiorului. Reprezentam social ceea ce simtim in noi insine. Si prapastia dintre om si om s-a produs pentru ca fiecare s-a pus in centrul Universului. Pe cand Universul nu poate avea decat un Centru. Oamenii si-au exteriorizat amorul fata de sine prin actiuni egoiste dar si caritabile. Omul de unul singur nu se poate raporta decat dezechilibrat fata de natura si semeni.

Biserica, atata timp cat isi formeaza principiile de functionare dupa om, stat, putere, cade intr-un sincretism care duce la moarte. Pe drumul Damascului, Saul s-a intalnit si cu alti oameni. L-a ascultat doar pe Dumnezeu. Comunitatea religioasa isi dezvolta momentele printr-o prealabila sincronizare cu Hristos si de aici deriva dragostea de semeni. Crestinismul este sensibil cu omenirea pentru ca ii doreste salvarea sufletului si ducerea sa spre perfectiunea dumnezeiasca.Orice amestec uman in dragostea divina duce la hibrizi nedoriti, la disfunctionalitati sociale. Istoria ne este martora. In loc de concluzie. Libertatea decernata ontologic ne lasa loc de a alege intre a oferi un bine absolut omului care are in vedere mantuirea sufletului sau pe langa satisfacerea celor trupesti si un bine temporar care isi are ca obiectiv doar incoronarea individului ca si centru al Universului. Amestecul acestor concepte duce la sincretism, moarte spirituala.

Am reusit sa poluez intr-atat atmosfera incat anotimpurile nu mai sunt ca in trecut. Am construit atatea arme incat o simpla apasare de buton pot distruge o jumatate de planeta. Dumnezeu in schimb continua sa dea de baut pasaricilor aruncadu-le roua dimineata pe frunzele inviorate… Sa fiu eu oare stapanul lumii?

Dan Spaniard

February 27, 2007 - Posted by | baptist, biserica, Blogroll, eseuri, ortodox, protestant, Psihologia Religiei, Uncategorized

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: