Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Despre lucrurile pe care nu le mai pot repara

De cele mai multe ori se intampla noaptea. Atunci vizionez capitole din viata pe care atunci cand le-am trait am fost prea ocupat sa le inteleg. O tristete vecina cu disperarea imi cuprinde inima si tot ce ma inconjoara pare rupt dintr-un film mut fara deznodamant. Imposibilitatea de a mai atinge clipe trecute imi ia dreptul de a fi Dumnezeu. Ma smulg din mine si ma privesc cu mila. Ca un mester pe care o clipa de neatentie i-a distrus munca de zile si nopti ma uit neputincios la toate momentele carora le-am dat drumul cu nestiinta omului nebun.

Am o invidie nesanatoasa pentru oamenii simpli, naivi. Cei care isi traiesc momentele fara sa complice detaliile, fara sa incerce sa vada in spatele fenomenului parghii care i-ar putea rapi fericirea. Cu disperare incercam sa devenim eroii unei lumi care cu noi sau fara noi isi continua drumul spre Absolut. Dar, cum spunea un ganditor, nu poti fi erou fara sa mori. Lasitatea ce imi domina existenta imi ia dreptul la acest act suprem: sa mor fata de mine.

Sa fie un compliment de la Dumnezeu ca am acest drum presarat cu lucruri de care trebuie sa scap? Sentimentul trecutului imi doboara orice speranta de a-mi repara prezentul. Aceasta lupta interioara vecina cu nebunia imi striveste orice act social coerent. Totul pare fara noima atunci nelinistile subiective afecteaza tot ce te inconjoara. Puterea de a delimita aceste fenomene tinde spre zero. Caci nu singuratatea in multime imi intuneca existenta ci singuratatea cu mine insumi. Momentele cele mai triste sunt acelea in care te simti strain cu tine insuti. Cand refuzi sa gasesti lucruri familiare in propria fiinta. Declinul spiritual se manifesta prin aceasta instrainare fata de trup.

Daca as spune ca traiesc fara speranta, cu siguranta ca as fi un mincinos. Fara sa intelegem asta cognitiv avem samburele sperantei care ne impinge in fiecare zi in valtoarea fara sens a lumii.

Momentul in care consideri ca nu mai ai nimic de pierdut iti indica tocmai faptul ca esti tu insuti un pierdut. Nu am atribute potrivite pentru a-mi descrie starea de amaraciune. Acest handicap pe care nu l-am mostenit genetic, acela de a nu a putea fi constant in trairi imi disloca statusul social intr-o zona inerta.

Obrazul ud al unei mame planse, inima unui prieten cu increderea inselata, mana tremuranda a unei femei care si-a ales sa traiasca tot restul vietii impreuna cu tine…

[…]

Dan Spaniard

Advertisements

August 20, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 10 Comments