Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Iosif Ton – Un om, Un cult, Un internet

Daca ai fi Dumnezeu ar exista pacate pe care NU le-ai putea ierta?

Daca ar scrie intr-una din Evanghelii ca Diavolul va lua chip de om in vremurile din urma si la sfarsit s-ar pocai, tu stiind ca vine la Biserica ta… l-ai invita Duminica dupa slujba la tine la masa? L-ai iubi?

Cand crezi ca a descoperit Dumnezeu durerea? Cand a fost indurerat prima oara?

Crezi in principiul esteticii : “Reprezinta frumosul doar acea forma in care poti sa te transpui” ¿

Departe de mine gandul de pune la indoiala pocainta sau nepocainta celor care scriu sau celor despre care se scrie. Ca si parte a creatiei nu suntem chemati la acest lucru. Nu intra in prerogativele noastre de a masura in vreun fel sau altul starile interioare ale celor de langa noi. Nici nu ar fi posibil. Oamenilor le place insa sa vorbeasca desi Dumnezeu alege sa taca… in dragostea Lui. (Tefania 3:17)

Faptele, cuvintele, gesturile celui de langa tine iti obliga o anumita proiectie a proceselor tale launtrice si ii conferim actului in sine o oarecare insufletire estetica. A predicat prost, a cantat frumos, s-a imbracat urat etc.

Estetica crestina te invata ca pacatul este urat. Crestinismul te invata, de asemenea, ca pacatul este un act care nu ar trebui sa aibe loc in conduita ta. Dar oare aici se opreste totul? Exista un “antes” si un “despues” pentru pacat? Biblia spune ca DA. Exista salvare, exista procesul caintei, al hotararii de a nu mai cadea. Exista chiar Cineva care “cantareste” toate aceste aspecte. Esti tu acela? E Dumnezeu?

Ramanand in aceasta introducere despre pacat intreb: Stie cineva sa imi raspunda de ce a curvit David? Dar de ce a tradat Iuda pe Isus? Sau poate stie cineva de ce Moise s-a indoit de Dumnezeu? Poate cineva explica procesele interioare ale unui individ care ii determina un anume pacat? Putem avea raspunsuri de genul “Asa e el”, “Oricum nu avea sanse sa se pocaiasca”, “Se vedea dupa cum venea imbracat la Biserica” etc?

Am citit in blogul Domnului Marius Cruceru, scrisoarea deschisa catre Congresul Baptistilor a Domnului Daniel Mitrofan. (http://patratosu.wordpress.com/2007/11/19/scrisoare-deschisa-catre-conferinta-nationala/). Am citit, de asemenea, si cele aproape doua sute de comentarii ale cititorilor. Ma gandesc ca trebuia sa nu fiu surprins ca aici au fost 200 de mesaje pe langa text in comparatie cu doar 10 la post.ul “Cateva cuvinte despre Rugaciune si din Filocalie”.

Nu trebuie sa fii doctor in Teologie ca sa intelegi ca linia rosie a comentariilor reprezinta un atac furibund impotriva lui Iosif Ton. Nu trebuie sa fi calcat vreodata printr-o Biserica neoprotestanta ca sa pricepi ca oamenii nu se iubesc si isi scriu cu ironie rautacioasa, fac afirmatii denigratoare si declaratiile de iubire crestina sunt mai false ca o moneda de 1 euro de ciocolata.

Nu pentru ca sunt un pacatos cronicizat nu comentez despre alt pacatos ci pentru ca, asa cum am amintit si mai sus, acest prerogativ nu il am. Si nu ar trebui sa il aibe nimeni. Biserica este institutia unde cei cazuti ar trebui sa fie ridicati. S-a transformat intr-o Inchizitie care isi aprinde focuri pentru victime pe net.

Nu sunt de partea profesorului Iosif Ton. Nici macar nu stiu ordinea cronologica a evenimentelor de care se aminteste. Sunt impotriva atitudinii celor care scuipa in sus si nu stiu ca pot improsca multimi nevinovate.

O noua intrebare: Care este relevanta faptului ca Iosif Ton a colaborat pana ieri cu S.R.I, C.I.A, F.B.I etc in legatura cu pocainta mea personala? Si daca prin informatiile pe care le-a dat Ioachim Tunea Securitatii s-a inchis o Biserica, spre exemplu, cu ce ti-a afectat tie relatia cu Dumnezeu? Mergand mai departe. Stiind ca pastorul din Biserica ta pe care il asculti in fiecare Duminica continua a pacatui intr-un fel sau altul cu ce iti distruge tie dragostea fata de Isus?

Pentru tine care ai fost prigonit a fost o onoare. Poate acesta onoare ti-a fost conferita tocmai prin tradarea unor frati de langa tine. Ai fost onorat de catre Dumnezeu sa induri ispite si greutati tocmai pentru ca a avut incredere in tine. Nu este oare acesta un prilej de bucurie? Si tristetea ta, pe de alta parte, omeneasca si fireasca in acelasi timp cum s-a proiectat in comunitatea ta? Ai plans pentru securistul din Biserica? Ai tinut post o luna incontinuu pentru asta? Ti-a tremurat mana cand il strangeai cu putere la ora de Rugaciune?

S-au capatat masini, case, vile, pachete cu mancare intr-o vreme de restriste, cafea, ciocolata, vize pentru America si Occident. Te-a daramat asta de la credinta? Fiintarea ta in Absolut a fost obstructionata de niste lucruri asa de marunte?

Dragul meu, virulenta cu care scrii comentarii, scrisori, post.uri nu dovedeste nepocainta lui Iosif Ton. Atunci a cui?

E mai mare pacatul de a fi colaborator al Securitatii decat acela de a barfi. Sau nu? Dar decat acela de fi zgarcit? E mai mare si decat acela de a copia predicile de pe internet? E mult mai mare si decat acela de a spune ca iubesti pe cand nu ai decat mila. Sau nu?

Stii cati oameni nevinovati au murit din cauza lui Pavel zis Saul din Tars? Dar cati s-au pocait datorita ascultarii Cuvantului predicat de el stii? Numarul este acelasi? Nu cred ca stii sa raspunzi la intrebarea asta. Nici eu. Nu detinem, deci, sentimentele, algoritmul lui Dumnezeu. Ne lipseste obiectivarea de sine intr-un obiect/subiect distinct de eu in astfel de situatii. Nu putem intelege ce determina un pacat pentru ca furtul meu nu este la fel cu furtul tau chit ca am bagat tot o portocala in buzunar fiecare de pe tejgheaua din piata. Au avut loc procese diferite inainte de producerea actului in sine. Atunci cu atat mai putin vom putea intelege procesul pocaintei celor de langa noi.

Revenind la subiectul nostru. Nu este important daca Iosif Ton a fost sau nu pacatos, daca s-a pocait sau nu. Nu. Cochetam doar cu suspiciunea si ne ghidam in urma insufletirii estetice pe care o acordam evenimentului in sine.

Discursul celor care-l apara pe Iosif Ton, in intelegerea mea, este unul, de asemenea, nepotrivit. Pentru ca cei care il denigreaza – conform oricarei legi de baza a comunicarii – au construit un limbaj prin care isi exprima parerile. Opozantii lor s-au lasat inselati si au folosit acelasi tip de comunicare.

Proiectia pe care o avem in fata raului/pacatului din punct de vedere social nu trebuie sa reprezinte un eveniment inconstient. Nu asa fac si paganii? Maretia crestinismului sta si in acest aspect de a constientiza omul cu un raspuns pozitiv la un stimul negativ.

Reprezinta o ineptie afirmatii de genul “Mi s-au clatinat soclurile unde pusesem erorii baptisti”, “Am inceput sa nu mai cred in predicile de la amvon” etc. Si Pavel inainte cu doar cativa ani de a-si “publica” epistolele catre Bisericile din Asia facuse prapad in toata zona. Nu te simti un pic clatinat si de aspectul asta?

Tinde, deci, spre penibil chestinarea pocaintei unui om mai ales ca acest act s-a produs zeci de ani inainte. Duce spre haos discursul rece, de recviem cu privire la lucrarea unui frate care v-a adus bucate tari pe masa. E absurd ca ucenicul sa se intoarca impotriva mentorului. Si e urat sa scriem… urat.

Pe Iosif Ton iubeste-l. De restul se ocupa Dumnezeu.

Dan Spaniard

Advertisements

November 23, 2007 Posted by | biserica, danspaniard, diverse, eseuri, Prieteni, protestant, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 36 Comments

Dezvaluiri si reactii

Incerc de multa vreme sa imi aduc aminte cine a vorbit la inmormatarea bunicii, sa refac in minte chipurile celor prezenti, sa vad filmul complet. Cimitirul stiu ca era urat, cu cruci rasturnate, cu multa iarba crescuta nefiresc peste pamantul denivelat. Un singur lucru insa mi-a ramas bine intiparit in minte. Zgomotul bolovanilor de pamant care se loveau de capacul sicriului. Atunci am inteles ca totul se sfarsise.

Moartea are un efect de sita asupra evenimentelor, fenomenelor, reactiilor pe care le traim. Amanuntele devin neinteresante brusc si doar esentialul conteaza.

Citind dezvaluirile, declaratiile, forumurile am revenit la tristetea mea, deja patologica. Ma surprinde cum oameni cu o pregatire inalta, cu o intelegere frumoasa asupra vietii pot lasa randuri asa de dure, triste si care nu duc la esential, la fond. O simpla lectura a materialelor mentionate te indeamna la … nimic. Cititorul profan si confunz in fata unei vieti deja complicate nu poate face diferenta intre lumina si intuneric, libertate si inlantuire, dragoste si ura. Ramane incatusat si nu se poate defini. Doar noi purtam vina, cei care scriem. Petre Tutea scria: “Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni.” Cum spuneam in alta ocazie: Omul nu poate ajunge la Dumnezeu decat prin oameni. Caci fara iubirea neconditionata fata de ceilalti nu poti ajunge la un Dumnezeu pe care pretinzi ca il iubesti.

Cum trebuie sa murim in fiecare zi pentru a invia o singura data asa se valideaza aspectul constientizarii esentialului cu aceeasi frecventa. Unde este miezul dragostei crestine cand facem asertiuni cu privire la procesul pocaintei unui aproape? Cine suntem noi sa stim ce se petrece exact in inima unui om cand vorbeste cu Dumnezeu? Cine ne-a dat prerogativul judecatii unei stari interioare care nu ne apartine? Drama existentei noastre sta tocmai in aceasta lupta edenica intre trup si suflet. Stim noi oare cand sufletul celui de langa noi a invins carnea?

Din nefericire, bisericile protestante s-au aliniat la groteasca ierarhie existenta in cealalta biserica (atat de detestata, de altfel, de catre lumea protestanta). Drept urmare, se face si aici diferenta intre un “biet popa de tara” si un pastor de oras, director de Institut, rector de Universitate etc. Revin, deci, la intrebarea noastra: Unde este esentialul in toate acestea? Nu suntem oare toti la fel in fata lui Dumnezeu? Cum spunea tot Petre Tutea (parca) : “In fata lui Dumnezeu un geniu si un idiot sunt verisori primari”.

Esentialul crestinismului este dragostea.

Or, nu poti avea mai putin respect fata de cineva, dar aceeasi dragoste, nu poti pune la indoiala pocainta unei persoane dar terminand dizertatia cu formule gen “Cu toata dragostea in Domnul etc etc” , nu poti iubi pe Dumnezeu si ridiculiza oamenii in public. Sau daca poti atunci nu ai gustat din esential.

Am sa scriu ceva si despre Pilda Fiului Risipitor pentru ca s-a amintit intr-unul dintre texte. Este important de observat cateva aspecte care isi gasesc similitudinea in evenimentele actuale. Unul ar fi acela ca fiul risipitor NU s-a intors si cu banii pe care ii pierduse la jocuri, cu femeile usoare. A venit sarac acasa. Si nu s-a pocait intre cei straini pentru ca NU ar fi fost inteles. La fel si cei care cad si incearca pocainta in mijlocul Bisericii cauta intelegere, iubire. Este mai usor, insa, sa ne erijam in judecatori pentru ca asta nu implica responsabilitati spirituale. Doar Dumnezeu, in postura judecatorului, “suporta” consecintele actului in sine. Oamenii eticheteaza, incatuseaza si pleaca.

Din aceste materiale care apar pe net reiese o oarecare autonomie spirituala care apartine de drept unor foruri. Eu cred ca este o iluzorie.

O multime imensa asteapta de la cei care scriu, conduc, predica, explicatia esentialului si nu sa-i surprinda captivi clipelor.

Unui om in puscarie, in timp ce dormea, se incearca a i se fura pantofii. Se trezeste si intelegand totul intr-o clipa zambeste si ii spune hotului: “Ia pantofii, ti-i daruiesc. Tu esti un om bun. Iti doreai din toata inima sa dorm adanc ca sa imi poti lua pantofii. Deci imi doreai binele”. Nu a folosit dreptatea sociala. Nu s-a lasat incatusat de moment. A ales sa fie divin. Omul era Richard Wurmbrand si peste 25 de ani a fost intampinat pe aeroport in Bucuresti, imediat dupa Revolutia din ´89, de catre… hotul de pantofi care se pocaise.

Pocainta lui Iosif Ton este unica. La fel si a unui frate sudor, inginer sau profesor. Procesele interioare nu pot fi catalogate, etichetate sau comentate. Originalitatea ii apartine in exclusivitate lui Dumnezeu. Noi nu facem altceva decat sa descriem ceea ce ne-a oferit.

Cred ca dialogurile purtate intr-o astfel de maniera nu implica solutii. Platon a ramas cu intrebari dupa Dialoguri, Balzac a murit cu un zambet fortat dupa Comedia Umana, Rousseau si-a dat copiii la un Leagan dupa ce a pus bazele Asistentei Sociale in Contractul Social si chiar Augustin a ramas “neconfesat” noua dupa Confesiuni.

“A declarat public deci trebuie sa raspund public”, “a vorbit despre mine pe net deci trebuie sa procedez la fel” , “s-a pocait la BBC deci trebuie sa-l daram la CNN” sunt lucruri pe care le-ar face si… paganii.

In loc de cocluzie. Aceste texte care seamana asa de bine cu scuturile cu cruci ale cavalerilor din Cruciade pierd esentialul prin asezare, lipsa dragostei si a pudorii crestine.

Pesemne ca stiti vorba batranului roman: “Sunt prea batran ca sa ma mai cert cu cineva. N-o sa mai am timp sa ma impac”.

Daca ne-am lasa strabatuti de Absolut atunci cand lasam randuri si cuvinte, cititorii ar invata sa iubeasca si nicidecum sa caute metode inteligente pentru razboi.

 

 

Dan Spaniard

October 20, 2007 Posted by | baptist, biserica, danspaniard, Prieteni, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 12 Comments