Bovarismul la neoprotestanti

Consecintele faptelor noastre ne strang de gat. Putin le pasa ca intre timp am devenit mai buni

Nietzsche

In ultimele luni comunitatea baptista din Romania a reusit sa atraga atentia. Nu e vorba de legea din cele doua Camere, nici de Statutul aprobat. Nu s-a petrecut nici vreo trezire spirituala care sa determine trimiterea pe teren a reporterilor marilor televiziuni in bisericile din tara. Baptistii si-au descoperit vanzatorii.

Astfel, crema acestei comunitati religioase din Romania si-a inceput comentariile in presa, bloguri, pagini personale si de la amvonul bisericii. Cum era si normal, unii au fost pro, altii au fost contra. Ceea ce se poate citi in comentariile in jurul acestui subiect al colaborarii unor pastori cu fosta Securitate nu lamureste nici pe departe in vreun fel lectorul. Semanam, deci, cu un copil de 4 ani, aranjat, pieptanat, cu pantofiori de lac si costum de catifea, obligat de parinti sa faca poza cu un dictionar deschis pe masa. Macar de-ar avea fotografii cartea asta groasa….

Or, dupa umila mea intelegere, nimeni nu va gasi nici o solutie acestei problematici a colaborationismului din simplu motiv ca nu exista nici una. Daniel Mitrofan a facut primul pas intr-un proces care ar fi trebuit sa dureze cel mult o saptamana. A scris o carte, a facut public niste nume, a descris unele circumstante de viata. Bisericile care isi gaseau pastorii, presbiterii, diaconii ca fiind personaje in cartea Domnului Mitrofan puteau hotara o adunare generala extraordinara in primul sfarsit de saptamana dupa ce s-a lecturat cartea si se termina totul. Biserica NU putea face mai mult de atat. Pana aici ajung prerogativele sale ca si institutie. Restul, asa cum am mai amintit si in primele parti in care am discutat despre deconspirare, depinde doar de subiectul in cauza. Exista subiecti (pastori) care si-au recunoscut public pacatul, care s-au pocait sau nu (nimeni nu poate sustine nici o versiune). Exista si personaje care nu au facut-o inca public. Ar putea fi chemati de catre Biserica si s-ar putea incheia acest “conflict” de interese.

Dupa cum bine stiti, de moment, nu se produce in Romania un astfel de fenomen. Asta pentru ca ideile sunt sufocate de sentiment, dogma isi pierde atributul imuabilitatii si Hristos se pierde in multimea substantivelor proprii…

Oare exista dureri care nu pot fi ameliorate decat cu disparitia celor care ni le-au provocat? Am ajuns, cum zicea Cioran, sa-L iubim pe Dumnezeu doar din gelozia pe care o avem pe Diavol?

Avem o legatura peninsulara cu Dumnezeu. Se numeste Biserica. Ceea cred ca nu se intelege cu claritate este faptul ca Biserica nu va fi PURA decat atunci cand Hristos o va lua la El. Diferenta de ordin cantitativ va fi de asemenea semnificativa intre ceea ce exista acum si ce va fi la venirea lui Isus. Este posibil ca dupa ce veti fi citit frazele de mai sus sa considerati ca nu cred in prerogativele administrative ale Bisericii. Va inselati.

Inainte de a continua expunerea vreau sa va reamintesc principiul pe care l-am enuntat in scrierile trecute cu privire la acest subiect. Nimeni si nimic nu ne poate influenta negativ relatia personala pe care o avem cu divinitatea. Plecand de aici am putea incerca o altfel de privire asupra problematicii colaborarii cu Securitatea a clerului neoprotestant.

Or, cu riscul de a fi numit simplist in exprimare si mod de gandire am sa enunt ca nu este necesara nici o hermeneutica, nici o cautare a identitatii comunitare, nici exegeza pe notele informative aparute la lumina ca sa intelegem, noi cei din afara, ca nu exista dragoste nici de o parte nici de cealalta.

Sa rasfoim cateva comentarii:

“De asemenea, după apariţia mai multor articole, graniţa dinspre virtual înspre băncile bisericilor nu a fost nicidecum trecută, ci, mai mult, întărită cu sârmă ghimpată şi câini lup dresaţi ca să patruleze şi să muşte pe oricine ar încerca să treacă graniţa ca să motiveze membrii bisericilor pentru a se atinge de acest tabu.”

“Draga (cu mare greutate o spun) Daniel Mitrofan”

“Alin, ti-am mai spus, ai obrazul gros si daca cineva se scarbeste de atitudinea ta este in primul rand din vina ta. Daca inteligenta nu te ajuta sa comunici la modul serios cu ceilalti, daca invidia nu-ti da pace si trebuie sa ataci, daca bunul simt nu-ti spune ca oamenii s-au saturat de magaria ta si de teoriile aberante ale unora pe care ii aperi, atunci ce alta masura decat indispozitia creata la aparitia ta crezi ca ar fi necesara ca sa te determine sa-ti schimbi ranjetul intr-un zambet, aluziile in idei serioasa, invidia daca nu in pretuire cel putin in indiferenta si bineinteles respectarea proprilor principii inainte sa le ceri altora sa o faca.”

“Sa ma ierti Marius dar alea sunt articole de oameni cu pretentii? Unde saracia sa le incadrez? N-au nici in clin, nici in maneca cu rezolvarea problemei, de Dumnezeu abia daca se pomeneste, numai aluzii si carcoteli de pietari. Trei chestii deslusite sa fi auzit si eu si un kg de dragoste cum spun ei, dar habar n-au nici de judecata, nici de dragoste, numai vorbe goale de ei.”

“Si inca ceva, cine sunt pruncii astia doi de care tot vorbiti, Alin si Mangaloy?! Hai ca de primul, asta de-i place sa vorbeasca singur ca sa se simta important, …ma fac ca ploua 🙂 , dar cine e al doilea?”

Ce ati citit mai sus reprezita doar cateva particele din dizertatiile fratilor pe “internetul international”. Acum intreb: Daca un analist ar rasfoi blogurile noastre, ar putea ajunge la o concluzie? Cu siguranta ca DA, insa nici prin cap nu ne trece care anume ar fi aceea.

Apare, deci, sindromul (!?) numit bovarism. O stare continua de insatisfactie cu privire la propria persoana (desi asta se produce doar la nivel de subconstient, in cazul nostru) si imitarea comportamentului unui anumit lider (repet, in cazul nostru). Este foarte clar ca aceasta copiere nu poate avea acuratetea dorita si atunci in jurul unui principiu corect emis de un X formator de opinii apar comentarii, sofisme, franturi de idei adevarate care se dezvolta intr-un circ de prost gust care nu are nici cea mai mica legatura cu crestinismul.

Caci curajul de a scrie, de a emite judecati cu privire la lucrurile sfinte trebuie sa reprezinte doar consecinta unei identificari corecte a fricii pe care o avem fata de Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, consider ca planurile au fost incurcate in explicatiile oferite pe diferite bloguri. Nu trebuie confundata dorinta (cred unanima) de a duce la capat procesul deconspirarii in lumea baptista cu apologetica tupeului si obrazniciei a omului ascuns dupa un ecran de computer.

De 20 de ani probabil ca nici un pastor nu mai colaboreaza cu Securitatea. De 20 de ani unii nu au tinut de cuviinta sa marturiseasca Bisericii acest pacat. Unii insa au facut-o. Ce ne ramane de facut? Fiecare Biserica in parte isi poate chema slujitorul sa dea seama pentru ceea ce face sau a facut. E asa de simplu. Dar si cei mai inversunati adepti ai deconspirarii trebuie sa recunoasca un fapt. Si anume ca modul in care se desfasoara acest proces este unul nesanatos. “Fiecare persoana merita o compasiune infinita” spunea O. Clement. Oare asa proiectam fizic aceast concept crestin?

Pun la indoiala veridicitatea acestui proces pentru ca s-a pus foarte mult accentul pe marturisirea publica si cand aceasta s-a produs, ei bine, s-a pus la indoiala sinceritatea pacatosului. (pocainta triumfalista – a fost numita intr-un caz, spre exemplu). Mainile lui Dumnezeu intinse catre pacatos nu sunt doar ca aceasta sa planga in ele. El te poate ridica, te poate ajuta, te poate intrepta de spate, te poate mangaia, te poate impinge pe scara sociala. Cine esti tu, deci, sa descifrezi algoritmul divin? Cine esti tu sa confirmi sau sa infirmi pocainta cuiva?

Mi se pare injust ca multi dintre comentatorii acestei problematici ofera verdicte publicului. Nu numai ca acest lucru este neinspirat dar eu il consider pacat. Despre cei care au colaborat se stie deja din ceea ce s-a publicat. Despre al lor proces de pocainta nu trebuie sa se scrie nicaieri. Doar Dumnezeu poate fi editorul acestei carti…

Dan Spaniard

P.S. Text necorectat.