Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Despre tacere si introspectie

La fiecare plans ar fi trebuit sa pun o lacrima deoparte pentru Dumnezeu astfel incat acum sa nu mai imi privesc petele de murdarie care mi-au marcat tineretea. Cautarea identitatii cu accese sporadice, cu identificari nepotrivite mi-a construit esecul. Mi-am dorit sa fiu liber. Liber ca un mort. Viata s-a descompus, si-a schimbat infatisarea, s-a descalificat, si-a pierdut nuantele – a devenit groteasca. Actele savarsite au fost imbibate cu vorbe, cuvinte usoare, neprocesate temeinic. De ce vorbim atat?

Pantalonii scurti, impletiti de bunica, in care se prindeau ciulinii de pe maidan, camasa alba apretata cu grija, pantofiorii de lac si mai ales zambilele care cresteau in curte imi induceau fibrilatia Pastelui. Eram asa de nerabdator sa pot manca oua impreuna cu copiii de pe strada. Si cum majoritatea erau ortodoxi trebuia sa asteptam sa se intoarca de la Biserica caci altfel nu era cu putinta. Ne simteam bine. Pervertirea a venit prin vorbe si incet, incet am inceput – in nestiinta mea – sa sterilizez sarbatorile, ziua de Paste.

Sufletul intinat, alergarea efemera si dragostea pentru nimic mi-au suprimat fiorul iminent. Curiozitatea de culoarea cancerului m-a indepartat de Jertfa. N-am stiut sa tac in fata lui Dumnezeu, sa pastram impreuna momente de taina, doar sa ne privim si sa ne intelegem deasupra intelegerii. Nu i-am dat ragaz nici macar sa ma mangaie in goana mea nebuna dupa nou. La ce bun sa vorbesti cu Dumnezeu despre ceea ce El deja stie? De ce n-am tacut in fata Lui sa astept gestul divin al binecuvantarii. Sa nu fi fost oare capabil sa fiu politicos cu Cel care m-a creat? Sa scuip peste lirismul mesajului lui Dumnezeu acoperindu-l cu vorbe goale?

Oamenii nu pot fi drepti. Si totusi apelam la judecata lor. Nu este oare o forma de lasitate stiind ca la poarta Cerului nu te poti ascunde? Caci oamenii te pot judeca gresit si cand esti un criminal si totusi esti absolvit. Ne place jocul social, ne plac cancanurile de iarmaroc, adoram pozitia inalta si cochetam cu faima. Toate astea pentru ca vorbim.

Am uitat sa ne uitam in noi. Privirea ne este pervertita din momentul cand pleoapele ne dezvelesc ochii vinovati. Am reusit sa imi mint mama, sa imi insel prietenii, sa fac Psalmii sterpi, sa secatuiesc bucuria, sa lovesc cu bocancul suflete pentru ca nu m-am uitat la mine. Nu este oare paradoxal caci cu toate ca ne iubim cu cronicizare sa evitam privirea sufletului? Cioran a murit ateu constient de faptul ca “Noncunoaşterea e gigantica eroare care serveşte drept suport tuturor adevărurilor noastre… “ Evitarea introspectiei este un act de lasitate, o sfidare a invitatiei lui Dumnezeu de a dialoga, o strangere nemiloasa a pumnului plin de petale de trandafir…

In tacere iti intorci viata catre tine. In liniste asculti susurul dragostei. In meditatie pacea iti mangaie sufletul.

Retrospectiva nemiloasa a vietii ma arata cu degetul in posturi penibile in care vorbele mi-au ravasit relatia cu Dumnezeu. Rusinea esecului poate fi spalata doar in mine. Dar unde sunt eu?

Constiinta, picatura de sudoare a lui Dumnezeu, este nepretabila exprimarii. O ating prin tacere. Nu pot stabili taxonomii absurde astfel incat constiinta sa fiinteze doar ca un epifenomen. Caci dandu-i proprietati secundare, disting si construiesc o viata secundara, fada, stearpa.

Frica de instrospectie vine si din faptul ca atunci cand ne privim propriul abis ne cutremuram, ne simtim constransi de constiinta.

Or, acest mileniu indesat cu brutalitate in cutia pragmatismului se opune vehement introspectiei. Realitatile subiective ne domina fiinta, ne reteaza orice act al cunoasterii interioare.

Perenitatea constiintei ne invita la conversatii cu Dumnezeu nu la discursuri pragmatice. Pentru ca cel mai aproape de mine traiesc… chiar eu este, repet, paradoxal ca stau atat de putin de vorba cu mine. Obraznicia mea sta in faptul ca am devenit un ludoman al propriei suflari divine, sufletul meu. Ultimul la care ma gandesc, coexista cu un trup care isi cauta bunastarea cu o consecventa absurda.

A privi in mine fara sa inteleg ceva reprezinta paradisul temporar. Munca cu mine insumi, fiorul pierdut, insa cautat cu disperare, unghiile infipte in carnea pacatoasa duce la un dialog cu Dumnezeu in care discursul meu este tacerea.

Influentele exterioare, actele care le succed, mersul pe bicicleta, cartofii de la Mc Donald`s nu isi pot capata niciodata prioritatea in fata autenticitatii lucrurilor mele ascunse, interioare. Si atunci intreb iarasi: De ce nu ma uit la ele mai des? Pentru ca fug de corvoada explicatiilor date mie insumi, pentru ca aleg empiricul, pentru ca nu pot sta linistit in fata Cuvantului?

Sunt scarbit de multele vorbe pe care vi le-am spus voua, oamenilor. De greseli de exprimare, solecisme, aberatii. Am mecanicizat un sistem de comunicare, am constrans prietenii sa ma inteleaga dar am uitat sa ascult privighetoarea care niciodata nu repeta masurile notelor muzicii ei cu aceleasi pauze. E originala. Dar Dumnezeu?

Am pregatit cu meticulozitate si pedanterie asasinatul vietii mele prin vorbe, acte si uitare de sine. Tacerea s-a produs doar in sughitul vietii si nicidecum deliberat. Arta ascultarii mi-a lipsit si am flecarit jalnic insa cu constiinciozitatea omului din carne. Ma invit la contemplare, la a-mi inchide pleoapele. Abdic de la nascocirea momentului si astept muzica lui Dumnezeu sa-mi linisteasca sufletul.

Deci, tac.

Dan Spaniard

piti_gucci2.jpg

April 1, 2007 - Posted by | Psihologia Religiei

1 Comment »

  1. Liniste.
    Cu cat omul se maturizeaza cu atat mai mult intelege ca zgomotul este un incovenient in munca sa.De ce copiii sunt atat de galagiosi iar varstnicii atat de rezervati.atat de tacuti?
    Ei au evoluat.. spiritul lor ii determina sa caute linistea.Linistea interioara te duce catre o adevarata intelegere a lucrurilor a propriilor dezacorduri interioare.
    Linistea poate fi o calitate.
    Unii inchid usile si ferestrele sa fie liniste!!!Gresit..
    Linistea este cea care opreste gandurile revoltele interioare certurile dorintele sentimentele contradictorii de nestapanit..
    atunci cand inchizi ochii si poti controla toate imaginile care iti apar in fata.
    Totusi in spatele linistii este o activitate intensa..o implinire ce duce la ceva care nu poate fi explicat in cuvinte.nu este un gol..ci o armonie.
    Eu imi gasesc linistea ascultand muzica .O muzica ce ma linisteste.Opresc suvoiul de ganduri..care imi iau forta luciditatea..
    Si apoi merg mai departe…catre o noua zi..cu mai multa forta.
    Sunt o persoana care vorbeste putin.
    Nu inseamna ca daca nu fac zgomot si nu atrag atentia asupra mea sunt mai prejos decat ceilalti.Nu..! Cineva spunea odata.Sunt un biet observator al naturii umane..Stand deoparte poti face asta..sa observi ca zgomotul de multe ori descopera inperfectiunile unor persoane chiar daca ele isi spun ca sunt ,,pline de viata”
    Dupa multe experiente..viata ti se pare.ciudata..complicata.si din persoana zgomotoasa ce erai odata devii una delicata sensibila plina de muzica si poezie..pentru ca stii sa taci.
    E randul meu sa tac.:)

    Comment by Verde | June 8, 2007 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: