Consecintele faptelor noastre ne strang de gat. Putin le pasa ca intre timp am devenit mai buni

Nietzsche

In ultimele luni comunitatea baptista din Romania a reusit sa atraga atentia. Nu e vorba de legea din cele doua Camere, nici de Statutul aprobat. Nu s-a petrecut nici vreo trezire spirituala care sa determine trimiterea pe teren a reporterilor marilor televiziuni in bisericile din tara. Baptistii si-au descoperit vanzatorii.

Astfel, crema acestei comunitati religioase din Romania si-a inceput comentariile in presa, bloguri, pagini personale si de la amvonul bisericii. Cum era si normal, unii au fost pro, altii au fost contra. Ceea ce se poate citi in comentariile in jurul acestui subiect al colaborarii unor pastori cu fosta Securitate nu lamureste nici pe departe in vreun fel lectorul. Semanam, deci, cu un copil de 4 ani, aranjat, pieptanat, cu pantofiori de lac si costum de catifea, obligat de parinti sa faca poza cu un dictionar deschis pe masa. Macar de-ar avea fotografii cartea asta groasa….

Or, dupa umila mea intelegere, nimeni nu va gasi nici o solutie acestei problematici a colaborationismului din simplu motiv ca nu exista nici una. Daniel Mitrofan a facut primul pas intr-un proces care ar fi trebuit sa dureze cel mult o saptamana. A scris o carte, a facut public niste nume, a descris unele circumstante de viata. Bisericile care isi gaseau pastorii, presbiterii, diaconii ca fiind personaje in cartea Domnului Mitrofan puteau hotara o adunare generala extraordinara in primul sfarsit de saptamana dupa ce s-a lecturat cartea si se termina totul. Biserica NU putea face mai mult de atat. Pana aici ajung prerogativele sale ca si institutie. Restul, asa cum am mai amintit si in primele parti in care am discutat despre deconspirare, depinde doar de subiectul in cauza. Exista subiecti (pastori) care si-au recunoscut public pacatul, care s-au pocait sau nu (nimeni nu poate sustine nici o versiune). Exista si personaje care nu au facut-o inca public. Ar putea fi chemati de catre Biserica si s-ar putea incheia acest “conflict” de interese.

Dupa cum bine stiti, de moment, nu se produce in Romania un astfel de fenomen. Asta pentru ca ideile sunt sufocate de sentiment, dogma isi pierde atributul imuabilitatii si Hristos se pierde in multimea substantivelor proprii…

Oare exista dureri care nu pot fi ameliorate decat cu disparitia celor care ni le-au provocat? Am ajuns, cum zicea Cioran, sa-L iubim pe Dumnezeu doar din gelozia pe care o avem pe Diavol?

Avem o legatura peninsulara cu Dumnezeu. Se numeste Biserica. Ceea cred ca nu se intelege cu claritate este faptul ca Biserica nu va fi PURA decat atunci cand Hristos o va lua la El. Diferenta de ordin cantitativ va fi de asemenea semnificativa intre ceea ce exista acum si ce va fi la venirea lui Isus. Este posibil ca dupa ce veti fi citit frazele de mai sus sa considerati ca nu cred in prerogativele administrative ale Bisericii. Va inselati.

Inainte de a continua expunerea vreau sa va reamintesc principiul pe care l-am enuntat in scrierile trecute cu privire la acest subiect. Nimeni si nimic nu ne poate influenta negativ relatia personala pe care o avem cu divinitatea. Plecand de aici am putea incerca o altfel de privire asupra problematicii colaborarii cu Securitatea a clerului neoprotestant.

Or, cu riscul de a fi numit simplist in exprimare si mod de gandire am sa enunt ca nu este necesara nici o hermeneutica, nici o cautare a identitatii comunitare, nici exegeza pe notele informative aparute la lumina ca sa intelegem, noi cei din afara, ca nu exista dragoste nici de o parte nici de cealalta.

Sa rasfoim cateva comentarii:

“De asemenea, după apariţia mai multor articole, graniţa dinspre virtual înspre băncile bisericilor nu a fost nicidecum trecută, ci, mai mult, întărită cu sârmă ghimpată şi câini lup dresaţi ca să patruleze şi să muşte pe oricine ar încerca să treacă graniţa ca să motiveze membrii bisericilor pentru a se atinge de acest tabu.”

“Draga (cu mare greutate o spun) Daniel Mitrofan”

“Alin, ti-am mai spus, ai obrazul gros si daca cineva se scarbeste de atitudinea ta este in primul rand din vina ta. Daca inteligenta nu te ajuta sa comunici la modul serios cu ceilalti, daca invidia nu-ti da pace si trebuie sa ataci, daca bunul simt nu-ti spune ca oamenii s-au saturat de magaria ta si de teoriile aberante ale unora pe care ii aperi, atunci ce alta masura decat indispozitia creata la aparitia ta crezi ca ar fi necesara ca sa te determine sa-ti schimbi ranjetul intr-un zambet, aluziile in idei serioasa, invidia daca nu in pretuire cel putin in indiferenta si bineinteles respectarea proprilor principii inainte sa le ceri altora sa o faca.”

“Sa ma ierti Marius dar alea sunt articole de oameni cu pretentii? Unde saracia sa le incadrez? N-au nici in clin, nici in maneca cu rezolvarea problemei, de Dumnezeu abia daca se pomeneste, numai aluzii si carcoteli de pietari. Trei chestii deslusite sa fi auzit si eu si un kg de dragoste cum spun ei, dar habar n-au nici de judecata, nici de dragoste, numai vorbe goale de ei.”

“Si inca ceva, cine sunt pruncii astia doi de care tot vorbiti, Alin si Mangaloy?! Hai ca de primul, asta de-i place sa vorbeasca singur ca sa se simta important, …ma fac ca ploua , dar cine e al doilea?”

Ce ati citit mai sus reprezita doar cateva particele din dizertatiile fratilor pe “internetul international”. Acum intreb: Daca un analist ar rasfoi blogurile noastre, ar putea ajunge la o concluzie? Cu siguranta ca DA, insa nici prin cap nu ne trece care anume ar fi aceea.

Apare, deci, sindromul (!?) numit bovarism. O stare continua de insatisfactie cu privire la propria persoana (desi asta se produce doar la nivel de subconstient, in cazul nostru) si imitarea comportamentului unui anumit lider (repet, in cazul nostru). Este foarte clar ca aceasta copiere nu poate avea acuratetea dorita si atunci in jurul unui principiu corect emis de un X formator de opinii apar comentarii, sofisme, franturi de idei adevarate care se dezvolta intr-un circ de prost gust care nu are nici cea mai mica legatura cu crestinismul.

Caci curajul de a scrie, de a emite judecati cu privire la lucrurile sfinte trebuie sa reprezinte doar consecinta unei identificari corecte a fricii pe care o avem fata de Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, consider ca planurile au fost incurcate in explicatiile oferite pe diferite bloguri. Nu trebuie confundata dorinta (cred unanima) de a duce la capat procesul deconspirarii in lumea baptista cu apologetica tupeului si obrazniciei a omului ascuns dupa un ecran de computer.

De 20 de ani probabil ca nici un pastor nu mai colaboreaza cu Securitatea. De 20 de ani unii nu au tinut de cuviinta sa marturiseasca Bisericii acest pacat. Unii insa au facut-o. Ce ne ramane de facut? Fiecare Biserica in parte isi poate chema slujitorul sa dea seama pentru ceea ce face sau a facut. E asa de simplu. Dar si cei mai inversunati adepti ai deconspirarii trebuie sa recunoasca un fapt. Si anume ca modul in care se desfasoara acest proces este unul nesanatos. “Fiecare persoana merita o compasiune infinita” spunea O. Clement. Oare asa proiectam fizic aceast concept crestin?

Pun la indoiala veridicitatea acestui proces pentru ca s-a pus foarte mult accentul pe marturisirea publica si cand aceasta s-a produs, ei bine, s-a pus la indoiala sinceritatea pacatosului. (pocainta triumfalista – a fost numita intr-un caz, spre exemplu). Mainile lui Dumnezeu intinse catre pacatos nu sunt doar ca aceasta sa planga in ele. El te poate ridica, te poate ajuta, te poate intrepta de spate, te poate mangaia, te poate impinge pe scara sociala. Cine esti tu, deci, sa descifrezi algoritmul divin? Cine esti tu sa confirmi sau sa infirmi pocainta cuiva?

Mi se pare injust ca multi dintre comentatorii acestei problematici ofera verdicte publicului. Nu numai ca acest lucru este neinspirat dar eu il consider pacat. Despre cei care au colaborat se stie deja din ceea ce s-a publicat. Despre al lor proces de pocainta nu trebuie sa se scrie nicaieri. Doar Dumnezeu poate fi editorul acestei carti…

Dan Spaniard

P.S. Text necorectat.

Nu sunt capabil sa imi mentin aceasta dizertatie cu privire la deconspirare doar in planul psiho-social si sigur voi atinge si elemente de teologie care, cu siguranta, vor fi mai usor de atacat avand in vedere nivelul meu nu prea ridicat de cunoastere al acestei stiinte atat de frumoase. O veste buna, cumva, pentru cei care imi trimit mesaje de nemultumire pe mail si una si mai buna pentru amatorii polemicilor pe bloguri.

Fara nici o legatura cu frumoasa intelegere apofatica a Dumnezeirii, eu vad in aceasta deconspirare care se produce intr-un mod haotic atat in spatiul laic dar si in Biserica, o cale negativa de a ajunge la Dumnezeu. In orice logica crestina ar fi singura explicatie pentru care comunitatea baptista din Romania ar ridica acest moment de fibrilatie la demnitatea unui eveniment. Altfel ar fi doar un cancan la propriu in care mamele din public ar mai pune mana din cand in cand pe ochii copiilor luati din greseala la spectacol.

Spun cale negativa pentru ca subiectul in cauza, crestinul modern roman, ar trebui sa strabata aceasta istorie de 20-30 de ani in doar cateva luni, sa o inteleaga, sa perceapa greseala in sine, sa detina un sistem comprehensiv iesit din comun ca sa poata cuprinde tot complexul de imprejurari din acea vreme si la sfarsit, in urma tuturor acestor constrangeri cauzale, sa iubeasca.

Istoria este scrisa doar de invingatori dar in cadrul crestin terminologia aceasta are altfel de conotatii. Bunaoara, istoria crestinismului numeste invingatori pe cei mancati de lei in arenele romane. Isus promite celor blanzi ca vor mosteni pamantul. Gasiti asemanari intre eroii crestinismului si cei ai politicii actuale? Oare turnatorii Bisericii au fost la fel cu cei din fabrici si uzine?

A venit vremea deconspirarii prin metode pe care nu am sa le discut aici si cei care au pacatuit in trecut sunt trasi acum la raspundere. Unii de catre societate, partide politice, familii, organizatii si altii de catre Biserica.

Instrumentul de corijat al Bisericii nu este deloc asemanator cu cel al societatii in general. Aici intervine, pacat, iertare, frati, rugaciune, post dar mai ales Dumnezeu. In Biserica, acestea nu reprezinta concepte sterile ci planuri vii, empirice, manipulabile, ale unei comunitati de oameni care au acelasi crez. Pavel a fost cel care a format un sistem de administratie al Bisericii, o randuiala. A fost inventatorul igienei eclesiastice.

Spre deosebire de cei care au compus notele acestei partituri a funtionarii Bisericii, exista acum pozitii, care in intelegerea mea sunt extremiste si nu continua masura in care este inceputa opera in sine. Oamenii se grabesc sa stranga in pumn atat trecutul cat si viitorul (caci daca tot suntem pe taram duhovnicesc putem sa intuim si locul unde se va duce un fost colaborator dupa ce va muri!?) si sa creeze, deci, un prezent care nu mai este fidel cu realitatea ci reprezinta de fapt o proiectie trunchiata a intelegerii lor despre pacat, iertare si Paradis.

Si acum intreb. Daca protestantii nu au totusi o taxonomie a pacatelor mi-ar putea raspunde cineva care dintre aceste doua pacate este mai mare: a comite adulter sau a a colabora cu Securitatea? Caci cunosc un pastor care a cazut in primul pacat mentionat mai sus si, descoperit fiind, a fost exclus din Biserica, a pierdut postul de profesor, a fost … stigmatizat cu alte cuvinte. Atunci nu ar fi normal sa se intample asa cu toti pastorii care au colaborat cu fostul regim? Sau nu? Ar castiga Biserica de pe urma acestui demers? Ar trebui oare constituite comisii speciale care sa determine gradul de colaborare, gravitate etc? Cine le-ar conduce? Ar putea fi obiectivi? Nu ar interveni eroarea umana intr-un proces ce se vrea de la Dumnezeu?

Toate lucrurile enumerate in paragraful anterior le vad ca pe o pierdere de timp. Si am sa explic asta. Am fost acuzat pe nedrept de eludare a principiilor biblice. Mie mi s-ar parea corect ca cei care au pacatuit sa vina in fata Bisericii si sa recunoasca asta. Restul procesului de pocainta ne este noua, spectatorilor, intangibil. Nu-l putem controla si, deci, nu se pot folosi scale de masurat. Este o chestiune care tine strict de subiectul in cauza.

Poate ca vi se pare un discurs superfluu si redundant in acelasi timp, accentuand si luand partea misterului dintre om si Dumnezeu, a intangibilitatii procesului de curatire a creaturii in fata Divinului. Nimeni nu poate stabili cu exactitate ce se petrece in celalat. Si nimeni nu poate influenta negativ, intr-un mod nefast, ceea ce simti tu si prietenul tau, Dumnezeu.

In urma colaborarii unora cu Securitatea au ajuns in inchisori crestini care au cedat. Unii au vrut chiar sa se sinucida. Exista marturii in acest sens intalnite nu numai in cartile lui Richard Wurmbrand dar si a altor autori, fosti detinuti. Erau suficient de indreptatiti acei oameni sa isi curme viata? Era pacat?

Este oare nefireasca aceasta reactie rapida cand este vorba de pacatul celuilalt? Nu. Pentru ca nu stim niciodata sigur ceea ce a determinat respectiva cadere si stim foarte bine care ar fi solutia unei reabilitari. Or, cand discutam despre pacatele noastre totul devine subit mult mai complicat. Explicatiile sunt mult mai detaliate si incercam sa convingem interlocutorul ca acel ceva care a generat pacatul exista in toti oamenii. Paradoxal, avem dreptate!

Cu alte cuvinte, incerc, prin putinele puteri si o viata care nu mi-a fost fara pata, sa constientizez pe cei care vor lumina ca, din fericire, crestinismul este o religie a vietii, a primaverii care da speranta si nu o filosofie mediocra, stearpa. Nu putem face lumina daca stam in calea soarelui. Astfel am proiecta umbrele noastre peste ceea ce vrem sa se vada clar. Nu putem pacatui impotriva pacatului caci ne-am ralia unui paganism la moda.

In loc de concluzie. Consider ca, Biserica ca si amprenta empirica a existentei lui Dumnezeu pe pamant, nu poate avea acelasi sistem de evaluare a delictelor produse in interiorul ei in comparatie cu cel mirean. Au trecut aproape 20 de ani de la caderea comunismului. Nu mai poate fi vorba de o continuitate in pacat a celor care au cazut odinioara. Pocainta, cainta, parerile de rau, plansul, negasirea odihnei si a unui loc de adapost al sufletului ale pacatosului sunt elemente pe care noi nu le putem controla niciodata. Suntem doar martorii unor reactii.

Dan Spaniard

P.S. Articol needitat.

Celebra fraza a lui Cioran ar putea reprezenta un rezumat al celor vazute pe bloguri, pagini web, articole: “Am toate defectele celorlati si totusi ce fac acestia mi se pare inadmisibil”.

Intelegerea aceasta o intalnesc in ultima vreme in unele scrieri in internet. Si in loc sa ma dumiresc ca fara Dumnezeu nu este cale pe care sa calc ma afund si mai tare in dileme pe care le creati voi, autorii.

Voi incerca, deci, prin aceste cateva randuri, sa exprim ideea ca nimic, absolut nimic, nu poate influenta negativ relatia noastra cu Dumnezeu. Spunea cineva ca aceasta colaborare a unor pastori cu fosta Securitate a adus prejudicii majore Bisericii in general, generatoare de caderi de la credinta, inchisoare pentru frati etc. Aceste fapte nu reprezinta o influenta negativa asupra relatiei Bisericii cu Divinul. Este doar o iluzie cu care ne place sa jonglam pentru ca rolul de victima isi rezerva o oarecare doza de comoditate.

Unii au ales sa vanda Biserica comunismului. Cele fizice (locasuri, trupuri de oameni, casele lor) au fost arse, prigonite, lovite. Dar Biserica a ramas vie. Pentru ca Biserica reprezinta o adunare de suflete care asteapta pe Isus. Acolo comunismul nu a avut acces. Oamenii iti pot intoarce spatele, doar Dumnezeu te poate abandona, spunea un ganditor. Si Dumnezeu nu isi poate abandona niciodata trupul.

Romanul iubitor de sfintenie se cearta cu Dumnezeu nu cu un alt roman. El ii cere explicatii Marelui Anonim, cum spunea Blaga, nu intra in polemici absurde cu aproapele sau.

Doamne, Doamne, mult zic Doamne.

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire

Şi de nimeni n-are ştire. (versuri dintr-o doina din Ardeal)

Faptul ca acum ne descoperim trecutul prin desecretizarea unor dosare din Arhiva Securitatii, acest lucru nu implica o schimbare a viitorului. In anii in care Petre Dugulescu s-a angajat sa dea anumite rapoarte regimului comunist, tu ai mintit vreodata? E mai mare pacatul sau? Cu privire la aceste lucruri doar Dumnezeu poate opina.

Daca nu Iuda ar fi fost vanzatorul Domnului ci un oarecare evreu care nu facea parte din cei doisprezece, in gradina Ghetemani Petru ar fi fost tot cu sabia scoasa sa-si apere Maestrul.

Or, relatia cu Dumnezeu este ceva personal. Doar personal. Oamenii, deci, reactioneaza separat, ireductibil, dupa propria intelepciune la stimuli primiti in fiecare moment al vietii. Bunaoara, daca am aflat ca pastorul Bisericii mele colabora cu Securitatea eu il pot ierta sau nu. Deci, totul se reduce iarasi la UNICA mea relatie cu Isus.

Nu sunt impotriva publicarii celor intamplate. Sunt insa complet intristat de reactiile unora care lasa comentarii, eseuri si articole. Ne lasam dusi de arhetipul romanului care se lasa in voia unei sorti … sortite de altii. E doar un joc diavolesc in care unii se lasa prinsi. Ca si ciobanul mioritic ne pregatim inmormantarea cand stim ca cineva ne pregateste uciderea in loc sa iertam, sa iubim, sa ocolim moartea si astfel sa fim frumos imbracati pentru Nunta Finala, a Bisericii cu Isus.

Asa de frumos spune Dante in a sa calatorie prin ceruri (Divina Comedie, Paradisul, Cantul XX):

Nu vă grăbiţi, creştini, a judeca,

când nici chiar noi, ce-n Dumnezeu privim,

nu-i ştim pe cei ce-or fi aleşi cândva.

Staniloaie spunea “S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii”. Cu alte cuvinte, am inceput sa-L vedem pe Dumnezeu doar in afara lumii. Si asta este o erezie. Un Dumnezeu real judeca, face dreptate si aici pe pamant. Eu am menirea doar de a iubi. De restul se ocupa Dumnezeu. Aceasta problematica a iertarii cutreiera bezmetic peste capetele protestantilor de astazi. “Trebuie sa isi ceara iertare mie intai si celor carora le-a gresit si dupa aceea sa mearga la Dumnezeu”. Bine. Insa acest proces ii este specific doar celui care a pacatuit si este complet independent de ceea ce tu crezi, simti, iubesti. Nu poate modifica in vreun fel relatia ta cu Dumnezeu.

Se pierde, deci, din vedere complexitatea fiintei umane. Este deci o greseala sa intelegem crestinismul ca un complex de infranari. Daca nu furi, nu muncesti Duminica, nu injuri si nu curvesti… nu ai ajuns in cer. Unei creatii complexe cum este omul i se cere o intelegere complexa a vietii. Nu poti huidui un om pentru ca a colaborat atata timp cat nici nu stii macar de ce boala sufera.

Urmarind o linie logica, cum nimic in aceasta lume nu este perfect atunci cel mai usor lucru pe care-l putem face este acela sa gasim.. greseli. Drept urmare, Dumnezeu nu ne-a lasat menirea de a desavarsi pe ceilalti ci doar pe noi insine. Si asta se poate capata doar prin dragoste.

Augustin spune în Octoginta trium Quaest.: „Dumnezeu nu se uită la cele ce sunt în afara sa”. Aceasta fraza, pe langa incarcatura filosofica tipic augustiniana, detine un adevar simplu de inteles. Si anume ca acest voyeurism hamartiologic duce la o isterie colectiva deloc benefica comunitatii crestine. Sub masca unei “suferinte profunde” cu pretextul descoperitii colaborarii unor capi ai cultului baptist cu Securitatea se ascunde de fapt acea epichaerecacia cum numeau grecii bucuria rautacioasa a unora in urma esecului celorlalti. O posibilitate de a iesi din anonimat, de a blama, de a avea la picioare pe cel care atata amar de vreme ti-a fost “sef” la Biserica. Tinde spre patetic, asa e?

Daca am reusi sa intelegem de ce Isus a acceptat sa ia Cina dinaintea crucificarii si cu Iuda desi stia ca aceasta l-a vandut, atunci, cu siguranta ca ne-am apropiat de adevaratul spirit al crestinismului si dragostea agape ar reprezenta nu numai un concept religios ci si un stil de viata.

Daca am domina comprehensiv tabloul din gradina Ghetimani cand Isus il numeste pe Iuda prieten, atunci vom fi inteles ca nimic nu ne poate influenta negativ relatia personala cu Dumnezeu decat in masura in care noi insine lasam sa se intample acest lucru.

Am sa inchei cu o veste proasta pentru cei mai viscerali dintre logofatii virtuali: Isus iubeste si informatorii.

Dan Spaniard

Se vorbeste prin Geneza despre o scara spre Cer pe care urcau si coborau ingerii. O ascensiune incercata de catre credincios zilnic prin rugaciune, meditatie, vorba cu Dumnezeu. Cum nu am atribute divine nu as putea sa va spun daca este inghesuiala pe aceasta scara, daca omul impinge ingerul ca sa ajunga cat mai repede sus, sa ajunga in vizita la Dumnezeu. Ma rezum, deci, la o privire scurta aruncata peste dorinta omului de a pasi in Paradis.

Starea deplorabila in care se gaseste astazi Biserica moderna se datoreaza si urmatorului fapt. Contradictoriu cu parerea aproape unanima cum ca omul este legat mai mult de cele pamantesti decat de cele ceresti afirm ca mie mi se pare cu totul invers si asta… din nefericire. Crestinul inca nu a inteles ca in Cer se ajunge prin a iubi pe cel de langa tine. Cel de langa tine care este… pamantesc la fel ca si tine. Dimpotriva, a aparut ILUZIA vizitei la Dumnezeu in care nu mai apar elementele terestre ci doar tu si El. Dar nu poti exista decat tu si El. Tu existi prin cei de langa tine. Si relatia ta cu cei de langa tine iti confera un anumit statut cand ajungi de vorba cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul ajunge sus fara sa isi ia si trupul cu el. Se “uneste” in “duh”, “spirit”, etc uitand sa isi prezinte propria fiinta inainte lui Dumnezeu.

Este oare REALA aceasta intalnire atata timp cat ai uitat o parte din tine? Dragostea nu o poti arata doar in rugaciune ci mai ales in viata pamanteasca. Toti am dori, daca am putea, sa petrecem tot timpul sus, acolo cu Dumnezeu, sa uitam de problemele pamantesti, serviciu, taxe. Dar exercitiul acesta al convietuirii pe Terra este necesar matematic pentru intalnirea finala cu el. Trebuie sa fim aici la fel cum incercam sa ne prezentam in vizita pe care o facem lui Dumnezeu. Putem medita ca in fata unui munte. Este optional sa-l urc dar odata ajuns sus este obligatoriu sa-l cobor.

Astfel, vizita la Dumnezeu nu mai este un proces natural, nu mai are o evolutie fireasca si nu se mai desfasoara in conditiile necesare unei comunicari. Totul seamana cu tresarirea unui pasager de metrou caruia i s-a parut ca zareste prin ferestrele vagonului, intr-o statie, un prieten din copilarie.

Se spune ca Enoh a umblat cu Dumnezeu. Oricat de mult am vrea sa spiritualizam explicatiunea acestei fraze nu putem ocoli o anumita intelegere fizica a fenomenului in sine. Enoh se prezenta in fata lui Dumnezeu! In Geneza 4:16 este scris: „Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului, şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden.” S-a miscat fizic din locul in care vorbea cu Dumnezeu.

Scriu toate acestea pentru ca observ atat in viata mea cat si a celorlalti o oarecare dezorientare pe drumul cautarii lui Dumnezeu. De prea multe ori credem ca suntem la El in vizita si de fapt ne mentalizam sa credem asta. Daca este un Dumnezeu viu, adevarat care NU se gaseste in afara creatiei sale ci dimpotriva se implica, ofera, cearta, imparte dreptate etc. atunci ne vrea in forma completa la intalnirea cu El. El ne-a creat asa.

Or, trist este de observat ca ne erijam continuu in judecatori, apologeti ai unor idei, concepte pe care doar le teoretizam fara ca acestea sa ne stapaneasca TRUPUL.

Exista oameni care se „intalnesc” zilnic cu Dumnezeu in rugaciuni iluzorii (este destul de puternic adjectivul dar mi-l asum) in conditiile in care daca ar fi colegi de serviciu cu acest Dumnezeu (dintr-o data materializat) cu siguranta ca i-ar enerva cu dreptatea Sa excesiva, cu faptul ca n-ar intarzia niciodata la munca si ca ar fi favoritul sefului. Daca ne-am duce IN TRUP sa vorbim cu Dumnezeu, daca l-am vizita in sistem complet atunci atlfel ar suna discursul catre El. Si invers!

Faptul ca nu constientizam ubicuitatea lui Dumnezeu se demonstreaza in actele noastre sociale. Putem scuipa cu nonsalanta peste scrisul unui oarecare pe un blog dupa care ne rugam pentru el ca sa se pocaiasca. Ba mai penibil, sfarsim dizertatia cu un “Cu dragostea lui Isus te salut din… Toronto sau Gaiesti”. Aceasta puerilitate a intelegerii teologiei iertarii de care tot acuzam Biserica Ortodocsa este mult mai prezenta in randurile protestantilor prin astfel de acte. Exista o oarecare usurinta in a vedea pacatul tocmai din cauza iluzoriei intalniri pe care credem ca o avem cu Dumnezeu.

A disparut suferinta pentru pacat, macinarea pentru indurerarea celuilalt, mustrarile de constiinta. Am capatat, insa, o vedere difuza asupra raului. Se aseamana asa de bine cu… binele.

Cu tristetea ca nu pot stapani aceste pacate in viata mea si ca privind la voi si apoi spre Cer gust o aporie din care nu pot iesi cu un rezultat corect, inchei aceste randuri.

Dan Spaniard

Urmatorul articol are ca autor pe profesorul Iosif Ton. L-am primit pe mail. Il impartasesc cu voi.

Între anii 1996-2005, preocuparea mea principală a fost viața spirituală, adică viața trăită cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le-am înțeles și le-am explicat în cursurile de viață spirituală ținute în biserici din toată țara au fost cuprinse în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, publicată de Editura Cartea Creștină.

Au existat foarte multe lucruri pe care eu însumi nu le-am înțeles mai înainte și pe care le-am studiat și mi le-am clarificat cu ocazia pregătirii acestor cursuri. Pot să spun că am avut multe descoperiri noi, care mi-au îmbogățit propria mea viață spirituală dincolo de orice așteptări ale mele. Chiar și după încheierea acelor cursuri am continuat să văd, să înțeleg, să percep lucruri noi. Pe unele dintre acestea le-am scris în lunga introducere la cartea numită mai sus, introducere pe care am intitulat-o Bazele teologice ale vieții spirituale.

Subiectul acesta nu a încetat să mă preeocupe și de atunci încoace. Una dintre problemele în care am simțit că nu am o imagine destul de cuprinzătoare este aceea a lucrurilor care se întâmplă în om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, când este născut din nou (Ioan 1:3-5), când este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), când este plasată în el sămânța lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9), și când este făcut părtaș al firii dumnezeiești (2 Petru 1:4). Întrebarea fundamentală pe care mi-am pus-o a fost aceasta: Ce se schimbă în om când se naște din nou și ce nu se schimbă? Răspunsul pe care l-am dat la cursurile mele a fost că se schimbă orientarea generală a vieții, sau atitudinea fundamentală a vieții, adică omul născut din nou este acum orientat spre Dumnezeu și urăște ce urăște Dumnezeu și iubește ce iubește Dumnezeu. Ceea ce nu se schimbă, am spus atunci, sunt obiceiurile care, în totalitatea lor, alcătuiesc caracterul. La schimbarea obiceiurilor trebuie să lucrăm noi sistematic, prin înnoirea minții (Romani 12:2) și prin trăirea reală în unire cu Cristos și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Lucrurile acestea le văd și astăzi la fel, dar Domnul m-a călăuzit să merg mai departe și să explorez mai atent și mai profund diferența dintre Vechiul Legământ, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe table de piatră, și Legământul cel Nou, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise în inimă (Ieremia 31:33 și Evrei 8:10 și 10:16). După cuvintele Domnului Isus, pomul rău este făcut pomul bun, cu alte cuvinte, tot ale Domnului Isus, omul rău este făcut omul bun (Matei 12: 33-37).

Pe noi ne sperie și ne blochează cuvintele spuse de Domnul Isus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Noi nu vedem că Domnul Isus folosește aici hiperbola atât de tipic iudaică și, mai ales nu vedem că însuși scopul lucrării Domnului Isus prin Noul legământ este tocmai să schimbe natura oamenilor și să producă oameni buni, așa cum Tatăl lor ceresc este bun (Luca 6: 35-36).

Am ajuns, deci să văd și să înțeleg că transformarea fundamentală care se produce într-un om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu este că omul vechi a devenit omul nou, omul rău a devenit omul bun, și că atitudinea fundamental nouă din omul născut din Dumnezeu este bunătatea.

Este normal să fie așa. Fiii celui rău sunt răi, iar fiii Celui Bun sunt buni. Căci scopul fundamental și primordial al lui Dumnezeu este să-și producă fii după chipul și asemănarea Sa, fii care seamănă cu Tatăl lor, ființe umane a căror trăsătură fundamentală de caracter este bunătatea.

Așadar, am început să fac un studiu nou despre bunătate, să fac o analiză și o definire mai clară a bunătății.

Ce este bunătatea și ce înseamnă să fii om bun? Chemarea esențială a lui Dumnezeu este ca din noi să piară orice fel de răutate și, dimpotrivă, adică prin contrast cu aceasta, să fim buni unii cu alții, să fim miloși unii cu alții și să ne iertăm unii pe alții, cu continuarea că dacă suntem copii preaiubiți ai lui Dumnezeu trebuie să fim buni și plini de dragoste ca Tatăl nostru (Efeseni 4:31-32 și 5:1-2).

Dar ce înseamnă toate acestea? Cum trebuie atunci să se trateze copiii lui Dumnezeu unii pe alții? Și, de ce există în multe biserici evanghelice atâta răutate, atâta intoleranță, atâta violență verbală (care ucide mult mai radical decât violența fizică!)?

În ultima vreme, am lăsat la o parte alte scrieri și am studiat pe larg tema aceasta, și m-am pregătit să scriu despre ea o serie de eseuri și, poate, chiar o carte întreagă.

Ei bine, tocmai acum, când eu sunt pregătit să scriu despre bunătate, au izbucnit atacurile feroce asupra mea, asupra trecutului meu și asupra caracterului meu pe un anumit blog și de acolo pe multe altele, care fac înconjurul lumii.

Vă mărturisesc că nu le-am citit. Cineva care mă iubește le-a citit și mi-a spus foarte pe scurt ce se scrie și cine scrie. Am înțeles că se scrie foarte mult și deci mi-ar trebui un timp îndelungat să le citesc pe toate. Ce risipă de timp, când Domnul îmi cere să studiez și să scriu despre bunătate!!!

Am înțeles deasemenea că se toarnă asupra mea teribil de multe învinuiri și se produce o înspăimântătoare asasinare de caracter. De ce să mă otrăvesc cu toate acestea?

Apoi, imaginați-vă cât timp mi-ar trebui ca să iau toate aceste acuzații și să vă explic și să vă dovedesc, cu mărturii și cu înscrisuri, că nu sunt adevărate!

Și chiar dacă aș reuși să fac așa ceva, pe cei mai mulți tot nu i-aș convinge, deoarece ei au ales deja să aibă o atitudine dușmănoasă față de mine.

Să privim din altă perspectivă. Eu am 73 de ani, sunt ieșit la pensie, locuiesc literalmente la marginea lumii (uitați-vă pe mapamond unde se află orașul Portland, din statul Oregon, USA și de acolo să vă imaginați ceva mai la sud, un mic orășel între munți, și acolo un mic apartament dintr-un bloc pentru pensionari), cu o pensie care îmi acopere toate cheltuielile pentru trai, fără să mai am aspirații pentru slujbe sau poziții omenești și vă veți da seama că nu mai am interes omenesc pentru a intra în lupte interumane. Vorbind omenește, aș putea spune că nu-mi pasă de ceea ce se scrie despre mine pe aceste bloguri.

DAR! Persoana care mi-a relatat despre ceea ce se scrie despre mine mi-a relatat că un tânăr, citind atâtea lucruri rele despre mine, a zis cam așa: Înseamnă că nu mai trebuie să cred ce predică Iosif Țon și de aceea am luat casetele cu predicile lui, și de la mine și de la mama mea, și le-am pus de o parte!

Vă rog să înmulțiți cu multe mii această declarație. Multe mii de persoane s-au hrănit până acum cu predicile mele, cu cărțile mele, cu cursurile mele, iar acum le iau și le aruncă la coș! Iată, dragii mei, ce mă doare! Iată de ce nu pot să tac în fața a ceea ce se scrie pe aceste bloguri.

Vă rog să remarcați că sunt predicator și scriitor de patruzeci de ani și în tot acest timp nimeni nu a atacat conținutul învățăturilor pe care le propag eu. Nimeni nu se poate plânge că aș da învățături false sau dăunătoare. Și mai ales, nimeni nu spune că prin învățăturile mele aș deforma oamenii și caracterele, ci dimpotrivă. Ei bine, toate efectele benefice ale acestor învățături s-ar putea să fie anihilate de succesul acestei campanii de pângărire a persoanei mele și a integrității caracterului meu.

Este evident că s-a pornit un război pentru discreditarea mea. Dar cei care îl fac sunt din cultul baptist, în care am crescut și pe care l-am iubit și îl iubesc și în care L-am slujit pe Dumnezeu toată viața. De ce o fac și ce urmăresc ei cu acest război, nu pot să înțeleg. Dar ei sunt frații mei de credință! Cei mai mulți sunt în poziții eclesiale și academice de cinste și, deci, eu le datorez cinste. Și vreau să vă asigur că voi continua să le dau cinste!

Iată ce voi face eu. Voi continua să scriu despre bunătate! Dumnezeu mi-a deschis acest orizont nou, ca să înțeleg că esența faptului de a fi parte din Noul Legământ este să fii plin de bunătate și să răspunzi la rău cu bunătate.

Un bulb de crin a fost luat de un grădinar, a fost pus în pământ într-o groapă, a pus peste el gunoi și pământ și a turnat apă, așa încât s-a făcut un amestec care mirosea teribil și arăta groaznic. Bulbul de crin a zis: „Eu nu sunt din lumea aceasta a gunoiului și a pământului, ci sunt dintr-un regn superior lor. Le voi arăta ce pot eu face din gunoi, pământ și apă!” Și a așteptat până când razele calde ale soarelui l-au ajutat să dea rădăcini, să le înfigă în gunoi și pământ, și apoi să țâșnească afară din pământ și să producă în final floarea cea mai minunată, de un alb imaculat și care răspândea parfumul cel mai frumos și mai puternic. Și atunci a strigat: “Iată ce se poate face din gunoi, din pământ și din apă cu ajutorul de sus al luminii și căldurii soarelui!”

Așa voi face și eu. Voi arăta ce se poate face când peste toată murdăria care se aruncă peste mine răsare soarele Domnului Isus și mă inundă cu lumina și cu căldura Lui. Și ceea ce voi produce nu va fi din mine, ci va fi din El, căci scopul meu, prin toate învățăturile mele, este să-L arăt pe El, să-L înalț pe El, să-L fac pe el cunoscut altora.

Iată care este slujba mea:

„De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am primit-o, noi nu cădem de oboseală.

Ca unii care am renunțat la obiceiurile rușinoase și ascunse, noi nu umblăm cu viclenie și nu stricăm Cuvântul lui Dumnnezeu, ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice conștiință omenească, înaintea lui Dumnezeu.

Și dacă evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei gloriei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Căci noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Domnul Isus Cristos. Noi suntem slujitorii voștri pentru Isus.

Căci Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina în întuneric, ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (2 Corinteni 4. 1-6).

Scopul slujbei mele este să fac ca oamenii să vadă chipul lui Dumnezeu în Domnul Isus Cristos, să vadă în Cristos bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni (Tit 3:4), să se îndrăgostească de bunătatea lui Dumnezeu și a lui Isus și să dorească cu toată ființa lor să se dezvolte și în ei această bunătate și să manifeste spre alții, în orice situații posibile, această bunătate dumnezeiască. Cu alte cuvinte, scopul slujbei mele este scopul originar al lui Dumnezeu de a-Și face oameni după chipul și asemănarea Sa.

Prin urmare, îi provoc la război pe frații mei care mă împroașcă cu noroi. Dar la un alt fel de război. Un război împotriva răutății care lovește, rănește, distruge. Un război pentru bunătate. Un război pentru a face oameni după chipul lui Cristos.

Domnul Isus ne-a învățat că omul se cunoaște după ceea ce produce. Uitați-vă la conținutul predicilor, cărților și cursurilor mele și convingeți-vă că de 40 de ani mă străduiesc să dau învățătura care produce oameni de caracter, oameni care seamănă cu Domnul Isus.

Vă provoc să arătați și voi că scopul vostru, prin tot ce faceți, este să produceți oameni buni, oameni ca Domnul Isus.

Iar celor care au iubit predicile și cărțile mele, dar care acum sunt îngroziți de ce au citit despre mine, iată ce vă spun. Este imposibil să spulber eu toate câte s-au revărsat asupra numelui meu. Și nici nu cred că Dumnezeu îmi cere așa ceva. Trebuie să înțelegeți că Dumnezeu a creat această nouă libertate în care fiecare scrie ce vrea, fără control și fără limite.

Dar Dumnezeu v-a creat și vouă libertatea de a alege ce să citiți și cu ce să vă hrăniți!

Eu voi continua să dau frumusețile pe care mi le-a dat mie Dumnezeu.

Voi sunteți liberi să vă hrăniți cu murdării din iad sau cu frumuseți din cer.

Internetul este probabil cea mai mare minune a epocii moderne. Dar în internet ai și frumusețile lui Dumnezeu și murdăriile diavolului. Aici, în sfârțșit, ai cu adevărat libertate, deoarece tu alegi, cu o simplă apăsare de buton pe un site sau pe altul, dacă intri în cer sau dacă te cobori în iad.

Vino cu mine să ne delectăm din frumusețile lui Dumnezeu!

Iosif Ton

Daca ai fi Dumnezeu ar exista pacate pe care NU le-ai putea ierta?

Daca ar scrie intr-una din Evanghelii ca Diavolul va lua chip de om in vremurile din urma si la sfarsit s-ar pocai, tu stiind ca vine la Biserica ta… l-ai invita Duminica dupa slujba la tine la masa? L-ai iubi?

Cand crezi ca a descoperit Dumnezeu durerea? Cand a fost indurerat prima oara?

Crezi in principiul esteticii : “Reprezinta frumosul doar acea forma in care poti sa te transpui” ¿

Departe de mine gandul de pune la indoiala pocainta sau nepocainta celor care scriu sau celor despre care se scrie. Ca si parte a creatiei nu suntem chemati la acest lucru. Nu intra in prerogativele noastre de a masura in vreun fel sau altul starile interioare ale celor de langa noi. Nici nu ar fi posibil. Oamenilor le place insa sa vorbeasca desi Dumnezeu alege sa taca… in dragostea Lui. (Tefania 3:17)

Faptele, cuvintele, gesturile celui de langa tine iti obliga o anumita proiectie a proceselor tale launtrice si ii conferim actului in sine o oarecare insufletire estetica. A predicat prost, a cantat frumos, s-a imbracat urat etc.

Estetica crestina te invata ca pacatul este urat. Crestinismul te invata, de asemenea, ca pacatul este un act care nu ar trebui sa aibe loc in conduita ta. Dar oare aici se opreste totul? Exista un “antes” si un “despues” pentru pacat? Biblia spune ca DA. Exista salvare, exista procesul caintei, al hotararii de a nu mai cadea. Exista chiar Cineva care “cantareste” toate aceste aspecte. Esti tu acela? E Dumnezeu?

Ramanand in aceasta introducere despre pacat intreb: Stie cineva sa imi raspunda de ce a curvit David? Dar de ce a tradat Iuda pe Isus? Sau poate stie cineva de ce Moise s-a indoit de Dumnezeu? Poate cineva explica procesele interioare ale unui individ care ii determina un anume pacat? Putem avea raspunsuri de genul “Asa e el”, “Oricum nu avea sanse sa se pocaiasca”, “Se vedea dupa cum venea imbracat la Biserica” etc?

Am citit in blogul Domnului Marius Cruceru, scrisoarea deschisa catre Congresul Baptistilor a Domnului Daniel Mitrofan. (http://patratosu.wordpress.com/2007/11/19/scrisoare-deschisa-catre-conferinta-nationala/). Am citit, de asemenea, si cele aproape doua sute de comentarii ale cititorilor. Ma gandesc ca trebuia sa nu fiu surprins ca aici au fost 200 de mesaje pe langa text in comparatie cu doar 10 la post.ul “Cateva cuvinte despre Rugaciune si din Filocalie”.

Nu trebuie sa fii doctor in Teologie ca sa intelegi ca linia rosie a comentariilor reprezinta un atac furibund impotriva lui Iosif Ton. Nu trebuie sa fi calcat vreodata printr-o Biserica neoprotestanta ca sa pricepi ca oamenii nu se iubesc si isi scriu cu ironie rautacioasa, fac afirmatii denigratoare si declaratiile de iubire crestina sunt mai false ca o moneda de 1 euro de ciocolata.

Nu pentru ca sunt un pacatos cronicizat nu comentez despre alt pacatos ci pentru ca, asa cum am amintit si mai sus, acest prerogativ nu il am. Si nu ar trebui sa il aibe nimeni. Biserica este institutia unde cei cazuti ar trebui sa fie ridicati. S-a transformat intr-o Inchizitie care isi aprinde focuri pentru victime pe net.

Nu sunt de partea profesorului Iosif Ton. Nici macar nu stiu ordinea cronologica a evenimentelor de care se aminteste. Sunt impotriva atitudinii celor care scuipa in sus si nu stiu ca pot improsca multimi nevinovate.

O noua intrebare: Care este relevanta faptului ca Iosif Ton a colaborat pana ieri cu S.R.I, C.I.A, F.B.I etc in legatura cu pocainta mea personala? Si daca prin informatiile pe care le-a dat Ioachim Tunea Securitatii s-a inchis o Biserica, spre exemplu, cu ce ti-a afectat tie relatia cu Dumnezeu? Mergand mai departe. Stiind ca pastorul din Biserica ta pe care il asculti in fiecare Duminica continua a pacatui intr-un fel sau altul cu ce iti distruge tie dragostea fata de Isus?

Pentru tine care ai fost prigonit a fost o onoare. Poate acesta onoare ti-a fost conferita tocmai prin tradarea unor frati de langa tine. Ai fost onorat de catre Dumnezeu sa induri ispite si greutati tocmai pentru ca a avut incredere in tine. Nu este oare acesta un prilej de bucurie? Si tristetea ta, pe de alta parte, omeneasca si fireasca in acelasi timp cum s-a proiectat in comunitatea ta? Ai plans pentru securistul din Biserica? Ai tinut post o luna incontinuu pentru asta? Ti-a tremurat mana cand il strangeai cu putere la ora de Rugaciune?

S-au capatat masini, case, vile, pachete cu mancare intr-o vreme de restriste, cafea, ciocolata, vize pentru America si Occident. Te-a daramat asta de la credinta? Fiintarea ta in Absolut a fost obstructionata de niste lucruri asa de marunte?

Dragul meu, virulenta cu care scrii comentarii, scrisori, post.uri nu dovedeste nepocainta lui Iosif Ton. Atunci a cui?

E mai mare pacatul de a fi colaborator al Securitatii decat acela de a barfi. Sau nu? Dar decat acela de fi zgarcit? E mai mare si decat acela de a copia predicile de pe internet? E mult mai mare si decat acela de a spune ca iubesti pe cand nu ai decat mila. Sau nu?

Stii cati oameni nevinovati au murit din cauza lui Pavel zis Saul din Tars? Dar cati s-au pocait datorita ascultarii Cuvantului predicat de el stii? Numarul este acelasi? Nu cred ca stii sa raspunzi la intrebarea asta. Nici eu. Nu detinem, deci, sentimentele, algoritmul lui Dumnezeu. Ne lipseste obiectivarea de sine intr-un obiect/subiect distinct de eu in astfel de situatii. Nu putem intelege ce determina un pacat pentru ca furtul meu nu este la fel cu furtul tau chit ca am bagat tot o portocala in buzunar fiecare de pe tejgheaua din piata. Au avut loc procese diferite inainte de producerea actului in sine. Atunci cu atat mai putin vom putea intelege procesul pocaintei celor de langa noi.

Revenind la subiectul nostru. Nu este important daca Iosif Ton a fost sau nu pacatos, daca s-a pocait sau nu. Nu. Cochetam doar cu suspiciunea si ne ghidam in urma insufletirii estetice pe care o acordam evenimentului in sine.

Discursul celor care-l apara pe Iosif Ton, in intelegerea mea, este unul, de asemenea, nepotrivit. Pentru ca cei care il denigreaza – conform oricarei legi de baza a comunicarii – au construit un limbaj prin care isi exprima parerile. Opozantii lor s-au lasat inselati si au folosit acelasi tip de comunicare.

Proiectia pe care o avem in fata raului/pacatului din punct de vedere social nu trebuie sa reprezinte un eveniment inconstient. Nu asa fac si paganii? Maretia crestinismului sta si in acest aspect de a constientiza omul cu un raspuns pozitiv la un stimul negativ.

Reprezinta o ineptie afirmatii de genul “Mi s-au clatinat soclurile unde pusesem erorii baptisti”, “Am inceput sa nu mai cred in predicile de la amvon” etc. Si Pavel inainte cu doar cativa ani de a-si “publica” epistolele catre Bisericile din Asia facuse prapad in toata zona. Nu te simti un pic clatinat si de aspectul asta?

Tinde, deci, spre penibil chestinarea pocaintei unui om mai ales ca acest act s-a produs zeci de ani inainte. Duce spre haos discursul rece, de recviem cu privire la lucrarea unui frate care v-a adus bucate tari pe masa. E absurd ca ucenicul sa se intoarca impotriva mentorului. Si e urat sa scriem… urat.

Pe Iosif Ton iubeste-l. De restul se ocupa Dumnezeu.

Dan Spaniard

Incerc de multa vreme sa imi aduc aminte cine a vorbit la inmormatarea bunicii, sa refac in minte chipurile celor prezenti, sa vad filmul complet. Cimitirul stiu ca era urat, cu cruci rasturnate, cu multa iarba crescuta nefiresc peste pamantul denivelat. Un singur lucru insa mi-a ramas bine intiparit in minte. Zgomotul bolovanilor de pamant care se loveau de capacul sicriului. Atunci am inteles ca totul se sfarsise.

Moartea are un efect de sita asupra evenimentelor, fenomenelor, reactiilor pe care le traim. Amanuntele devin neinteresante brusc si doar esentialul conteaza.

Citind dezvaluirile, declaratiile, forumurile am revenit la tristetea mea, deja patologica. Ma surprinde cum oameni cu o pregatire inalta, cu o intelegere frumoasa asupra vietii pot lasa randuri asa de dure, triste si care nu duc la esential, la fond. O simpla lectura a materialelor mentionate te indeamna la … nimic. Cititorul profan si confunz in fata unei vieti deja complicate nu poate face diferenta intre lumina si intuneric, libertate si inlantuire, dragoste si ura. Ramane incatusat si nu se poate defini. Doar noi purtam vina, cei care scriem. Petre Tutea scria: “Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni.” Cum spuneam in alta ocazie: Omul nu poate ajunge la Dumnezeu decat prin oameni. Caci fara iubirea neconditionata fata de ceilalti nu poti ajunge la un Dumnezeu pe care pretinzi ca il iubesti.

Cum trebuie sa murim in fiecare zi pentru a invia o singura data asa se valideaza aspectul constientizarii esentialului cu aceeasi frecventa. Unde este miezul dragostei crestine cand facem asertiuni cu privire la procesul pocaintei unui aproape? Cine suntem noi sa stim ce se petrece exact in inima unui om cand vorbeste cu Dumnezeu? Cine ne-a dat prerogativul judecatii unei stari interioare care nu ne apartine? Drama existentei noastre sta tocmai in aceasta lupta edenica intre trup si suflet. Stim noi oare cand sufletul celui de langa noi a invins carnea?

Din nefericire, bisericile protestante s-au aliniat la groteasca ierarhie existenta in cealalta biserica (atat de detestata, de altfel, de catre lumea protestanta). Drept urmare, se face si aici diferenta intre un “biet popa de tara” si un pastor de oras, director de Institut, rector de Universitate etc. Revin, deci, la intrebarea noastra: Unde este esentialul in toate acestea? Nu suntem oare toti la fel in fata lui Dumnezeu? Cum spunea tot Petre Tutea (parca) : “In fata lui Dumnezeu un geniu si un idiot sunt verisori primari”.

Esentialul crestinismului este dragostea.

Or, nu poti avea mai putin respect fata de cineva, dar aceeasi dragoste, nu poti pune la indoiala pocainta unei persoane dar terminand dizertatia cu formule gen “Cu toata dragostea in Domnul etc etc” , nu poti iubi pe Dumnezeu si ridiculiza oamenii in public. Sau daca poti atunci nu ai gustat din esential.

Am sa scriu ceva si despre Pilda Fiului Risipitor pentru ca s-a amintit intr-unul dintre texte. Este important de observat cateva aspecte care isi gasesc similitudinea in evenimentele actuale. Unul ar fi acela ca fiul risipitor NU s-a intors si cu banii pe care ii pierduse la jocuri, cu femeile usoare. A venit sarac acasa. Si nu s-a pocait intre cei straini pentru ca NU ar fi fost inteles. La fel si cei care cad si incearca pocainta in mijlocul Bisericii cauta intelegere, iubire. Este mai usor, insa, sa ne erijam in judecatori pentru ca asta nu implica responsabilitati spirituale. Doar Dumnezeu, in postura judecatorului, “suporta” consecintele actului in sine. Oamenii eticheteaza, incatuseaza si pleaca.

Din aceste materiale care apar pe net reiese o oarecare autonomie spirituala care apartine de drept unor foruri. Eu cred ca este o iluzorie.

O multime imensa asteapta de la cei care scriu, conduc, predica, explicatia esentialului si nu sa-i surprinda captivi clipelor.

Unui om in puscarie, in timp ce dormea, se incearca a i se fura pantofii. Se trezeste si intelegand totul intr-o clipa zambeste si ii spune hotului: “Ia pantofii, ti-i daruiesc. Tu esti un om bun. Iti doreai din toata inima sa dorm adanc ca sa imi poti lua pantofii. Deci imi doreai binele”. Nu a folosit dreptatea sociala. Nu s-a lasat incatusat de moment. A ales sa fie divin. Omul era Richard Wurmbrand si peste 25 de ani a fost intampinat pe aeroport in Bucuresti, imediat dupa Revolutia din ´89, de catre… hotul de pantofi care se pocaise.

Pocainta lui Iosif Ton este unica. La fel si a unui frate sudor, inginer sau profesor. Procesele interioare nu pot fi catalogate, etichetate sau comentate. Originalitatea ii apartine in exclusivitate lui Dumnezeu. Noi nu facem altceva decat sa descriem ceea ce ne-a oferit.

Cred ca dialogurile purtate intr-o astfel de maniera nu implica solutii. Platon a ramas cu intrebari dupa Dialoguri, Balzac a murit cu un zambet fortat dupa Comedia Umana, Rousseau si-a dat copiii la un Leagan dupa ce a pus bazele Asistentei Sociale in Contractul Social si chiar Augustin a ramas “neconfesat” noua dupa Confesiuni.

“A declarat public deci trebuie sa raspund public”, “a vorbit despre mine pe net deci trebuie sa procedez la fel” , “s-a pocait la BBC deci trebuie sa-l daram la CNN” sunt lucruri pe care le-ar face si… paganii.

In loc de cocluzie. Aceste texte care seamana asa de bine cu scuturile cu cruci ale cavalerilor din Cruciade pierd esentialul prin asezare, lipsa dragostei si a pudorii crestine.

Pesemne ca stiti vorba batranului roman: “Sunt prea batran ca sa ma mai cert cu cineva. N-o sa mai am timp sa ma impac”.

Daca ne-am lasa strabatuti de Absolut atunci cand lasam randuri si cuvinte, cititorii ar invata sa iubeasca si nicidecum sa caute metode inteligente pentru razboi.

Dan Spaniard

De ce ma acuzati de tristete patologica cand miroase asa de greu pe bloguri? De ce spuneti ca nu traiesc ceea ce scriu cand eu nu reusesc sa va scriu, de fapt, ceea ce traiesc cu adevarat? De ce loviti asa de repede obrazul celuilalt atata vreme cat nici macar nu va intereseaza soarta lui? De ce radeti fara ca vreun chimval sa se auda si de ce plangeti cand oamenii nu se mai inmormanteaza ci se arunca la groapa comuna?

I-am dat proprietatea de efemer lui Dumnezeu. Acum este, acum nu mai este. O fi oare surprins de asta? Provocam avorturi demiurgice rude cu blasfemia, cuprindem lumea intr-o tastatura ergonomica si apasam brutal cu bocancul pe sufletul celui de langa noi. Asta vad eu pe bloguri.

Si ca o replica a unui mesaj scris de curand am sa va spun de ce nu-mi place mie blogul.

• Pentru ca atunci cand comentam nu stam fata in fata cu interlocutorul si chiar daca scriem versete din Biblie poate ne scrasnesc dintii de ura. (avem exemple)
• Pentru ca dragostea din Corinteni 13 este asa de puternica pentru unii ca a ajuns sa acopere totul…inclusiv identitatile.
• Pentru ca scriind pe bloguri nu scapi de singuratate ci doar te adancesti in ea semanand cu un prizonier care arunca biletele printre gratiile celulei.
• Pentru ca desi devii mai cunoscut pentru altii iti dai seama ca esti un necunoscut pentru tine insuti.
• Pentru ca sunt la moda. Si asta nu dovedeste decat ca omul merge in turma toata viata.
• Pentru ca nu te fac mai creativ decat esti in viata de zi cu zi.
• Pentru ca pe blogul lui Dumnezeu (la rugaciune) scriem din ce in ce mai putin pe cand ne impingem sa lasam comentarii cat mai spumoase si originale pe net.
• Pentru ca mi-am facut si eu unul.

Dupa sutele de mesaje primite pe mail ca si o reactie la ceea ce am scris pe blogul lui Marius Cruceru va transmit ca NU am scris eu acele comentarii cu IP de Budapesta. Am facut acea afirmatie acolo tocmai pentru a opri avalansa de comentarii nepotrivite pentru un blog crestin.

Asa cum am mai spus, Marius Cruceru a oprit madness.ul intr-o maniera delicata, cu clasa. Ii sunt recunoscator pentru asta.

Ceea ce nu s-a inteles totusi – si blogul in sine si-a arat iarasi limitele cu aceasta ocazie – este faptul ca nu conteaza daca Nelu Tutac isi da sau nu demisia din partid sau din functia de Secretar General. Important este ca avem mereu buzunarele pline cu pietre. Mie mi-a provocat tristete constatand ca oamenii scriu cu rautate, sub primul impuls.

Daca Isus ar fi avut blog cu siguranta ca ne gaseam cativa destepti sa il certam ca pierde timp calatorind cu corabia avand in vedere ca ar putea sa se teleporteze unde vrea fiind Fiu de Dumnezeu.

…

Dan Spaniard

Romanul are o vorba: “a trage spuza pe turta ta”. Pot fi invinuit de asta dupa ce veti fi citit aceste randuri. Pe de alta parte ma gandesc ca nimeni nu poate vorbi mai bine despre pacat decat un pacatos. Cei care pacatuiesc constant incearca sa diminueze gravitatea actului in sine atunci cand il explica, cei care fac fapte bune supraevalueaza si atunci tu, ca si observator, nu detectezi realitatea. De ce fac oamenii toate astea?

Cum de cativa ani vad in lumea exterioara doar ceea ce simt in interior am ajuns sa cred ca totul este foarte trist. Asta pentru ca zambetul copilului din parc se opreste brusc, muzica soarelui dispare odata cu aparitia norilor si dragostea pare sfarsita sub blestemul socialului.

In Estetica lui Lipps este scris : ,,Doar în măsura în care există empatie, formele sunt frumoase. Frumuseţea lor este trăirea mea ideală, liberă în ele.” Pot aseza crestinismul pe aceasta fraza. Mai mult decat atat, consider ca atata timp cat nu poti supravietui in cel de langa tine totul seamana a haos. Dar de ce oare fugim de trairea in celalalt? De ce avem aceasta fobie? Un motiv ar fi acela ca am putea descoperi fenomene care nu ne sunt familiare si care ne-ar putea modifica intelegerea fata de persoana respectiva. Pe cand noi iubim radiografiile simple.

Viata noastra sociala seamana cu o piata (gr. agora) cu spatii deschise in care sunt asezati subiecti cu care interactionam regulat sau nu. Exista insa o goana dupa mediocritate, dupa lucruri trecatoare, dupa sine. A fiinta in celalalt este sublimul trairii. Este “don”-ul lui Dumnezeu imprumutat noua, oamenilor.

Fugim, deci, de sufletele celorlati, de trairile, necazurile sau fericirile lor pentru ca suferim de agoraphobie spirituala. Spatiile mari, neexploatate ne sperie. E atat de ineficienta asezarea in mijlocul agorei cu privirea doar spre Paradis. Dumnezeu se poate vedea doar in oglinzile oamenilor din piata unde suntem. Prin lipsa de empatie, de cautare in sufletele celorlalti nu facem decat sa ii inecam in propriul neant, sa ii facem una cu nefiinta noastra.

Citesc bloguri crestine si scriu si eu cu picul pe al meu. Realizez ca totul este pierdere atata timp cat nu iubesti. Si iubirea tocmai asta e: fluidizarea ta cu cel de langa tine. Sunt asa dezamagit de “pietele” unde intru sa citesc despre crestinism si crestini. Tocmai din aceasta frica de a iesi in piata sufletelor pentru contopirea sublima si intelegerea vietii asa cum a creat-o Dumnezeu – pura – oamenii fac greseli flagrante invocand dreptatea. Dreptatea nu exista fara Dumnezeu. Si Dumnezeu nu se gaseste in cele mai multe mesaje…

Simtirea cu celalat cunoaste un lirism propriu doar ei. Implica o amorteala a gandirii egocentrice.

Or, observand totusi ca Dreptatea nu ne apartine, ca celalalt poate lua decizii in urma unor lupte interioare straine de cunostinta noastra si ca viata nu este construita doar din fapte ci si din afirmatii putem ajunge la intelegerea ca orice declaratie, act social cu legatura directa la aproapele nostru poate avea consecinte nefaste.

Nu putem fi extraordinari decat intr-un singur fel. Fiind crestini. Greseala celui de langa mine imi da acest portofoliu. Daca nu ar gresi niciodata cei din agora unde exist totul ar fi plictisitor, prozaic si fara nevoie de Absolut. Singura cale de a iesi din anonimatul spiritelor este acela de a iubi.

Este, deci, mai usor sa scrii despre un om decat sa-i citesti sufletul. Dar nu fac asta si paganii? (Ar spune, poate, Isus).

Dan Spaniard

Efervescentele interioare dau nastere pacatului sau faptei bune. Nu alegem in timp real ci totul se produce cu un defazaj minuscul, insesizabil. Acest “rastimp” eu il numesc lupta cu Dumnezeu.

Traind cu impresia ca Raul s-a demascat de multa vreme si ii pot controla orice gest cu care intentioneaza sa-mi interfereze viata cu tente malefice continuu sa gresesc subestimandu-mi, deci, adversarul.

Pacat ca viata nu are o convergenta formata din stimuli, reactii, fapte, fenomene de care sa fim constienti in fiecare moment. Da. Unii se gandesc la moarte. Dar nu vreau sa ma opresc acolo. Aceasta suma de forme si continuturi pare fara rost atata vreme cat nu pot avea controlul total asupra propriei fiinte. Acest abis imi provoaca tristetea, tristete care pe de o parte ma face mai accesibil societatii. Caci numai asa cei de langa mine pot privi clar asupra interiorului meu. Tristetea te face mai limpede. Bucuria, extazul, provoaca deraieri sociale. Panicul apare insa atunci cand nimeni nu vrea sa te priveasca. Si te intrebi: Pentru ce sunt trist? Nimeni nu ia seama la goliciunea mea.

Am mai luat seama la faptul ca nu exista o imagine completa care sa defineasca un individ. Noi categorisim, etichetam persoane crezand ca sunt intr-un fel sau altul. Cred ca este o greseala. Un om nu este drept sau frumos, hazliu sau pocait. Asta vedem noi. Si imaginile percepute nu sunt certe. Tristetea mea este rezultatul faptului ca ma vad tot. Caracteristica imposibila cand este vorba de cel de langa mine. Numai ca oamenii nu sunt suficienti de sinceri incat sa poata afirma ce li se intampla. Detinem oare vointe care nu pot fi indepartate prin nici o metoda? Exista intentii fara rezultat in dorinta de a schimba fervorile interioare?

Daca termenul folosit pentru perioada de timp imediat premergatoare mortii este agonie atunci de ce nu am numi toata viata asa? Oricum se termina cu moartea. Ma incapatanez sa cred ca totusi mai exista “de lucru” si dupa moarte. Ieri, a murit o doamna langa mine pe plaja. A murit frumos, eminescian daca vreti. Dar a murit. Nisipul de sub ea nu stia ca nu mai poate fi atins constient. Nici ea nu mai stia nimic de nisip. Am experimentat, deci, sentimentul iremediabilului.

De cele mai multe ori se intampla noaptea. Atunci vizionez capitole din viata pe care atunci cand le-am trait am fost prea ocupat sa le inteleg. O tristete vecina cu disperarea imi cuprinde inima si tot ce ma inconjoara pare rupt dintr-un film mut fara deznodamant. Imposibilitatea de a mai atinge clipe trecute imi ia dreptul de a fi Dumnezeu. Ma smulg din mine si ma privesc cu mila. Ca un mester pe care o clipa de neatentie i-a distrus munca de zile si nopti ma uit neputincios la toate momentele carora le-am dat drumul cu nestiinta omului nebun.

Am o invidie nesanatoasa pentru oamenii simpli, naivi. Cei care isi traiesc momentele fara sa complice detaliile, fara sa incerce sa vada in spatele fenomenului parghii care i-ar putea rapi fericirea. Cu disperare incercam sa devenim eroii unei lumi care cu noi sau fara noi isi continua drumul spre Absolut. Dar, cum spunea un ganditor, nu poti fi erou fara sa mori. Lasitatea ce imi domina existenta imi ia dreptul la acest act suprem: sa mor fata de mine.

Sa fie un compliment de la Dumnezeu ca am acest drum presarat cu lucruri de care trebuie sa scap? Sentimentul trecutului imi doboara orice speranta de a-mi repara prezentul. Aceasta lupta interioara vecina cu nebunia imi striveste orice act social coerent. Totul pare fara noima atunci nelinistile subiective afecteaza tot ce te inconjoara. Puterea de a delimita aceste fenomene tinde spre zero. Caci nu singuratatea in multime imi intuneca existenta ci singuratatea cu mine insumi. Momentele cele mai triste sunt acelea in care te simti strain cu tine insuti. Cand refuzi sa gasesti lucruri familiare in propria fiinta. Declinul spiritual se manifesta prin aceasta instrainare fata de trup.

Daca as spune ca traiesc fara speranta, cu siguranta ca as fi un mincinos. Fara sa intelegem asta cognitiv avem samburele sperantei care ne impinge in fiecare zi in valtoarea fara sens a lumii.

Momentul in care consideri ca nu mai ai nimic de pierdut iti indica tocmai faptul ca esti tu insuti un pierdut. Nu am atribute potrivite pentru a-mi descrie starea de amaraciune. Acest handicap pe care nu l-am mostenit genetic, acela de a nu a putea fi constant in trairi imi disloca statusul social intr-o zona inerta.

Obrazul ud al unei mame planse, inima unui prieten cu increderea inselata, mana tremuranda a unei femei care si-a ales sa traiasca tot restul vietii impreuna cu tine…

[…]

Dan Spaniard

Daca vrei sa-L vezi pe Dumnezeu uita-te in jos…

Dan Spaniard

Prin pacat nu fac altceva decat sa bombardez cimitirul sufletului. Orice lucru gresit si ingropat prin har, credinta, iubire, intelegere divina este rasucit in mormantul sau prin repetarea pacatului. Este o practica inumana, dusa impotriva propriei fiinte si care surprinde pe insusi Dumnezeu.

Noica a fost intrebat odata la o cina care considera ca ar fi erorile pe care le-a facut in timpul vietii. Maestrul a raspuns : Am esuat in a imbratisa viata in cateva randuri. (parafrazare). Eu as spune ca m-am lasat imbratisat de prea multe ori de viata. Si aceste razboaie fulger le-am dus inconstient crezand ca de fapt am parte de amorul vietii. Nu am stiut ca de fiecare data pierdeam dreptul de a face parte din casta lui Dumnezeu, ca eram un paria.

Ca si o replica ca modernismului, am incercat sa scap de un jargon oficial al Bisericii. Fara sa imi dau seama am creat altul. De aceea postmodernismul nu are sanse de supravietuire in religie. Mania de a utiliza deconstructia in defavoarea principiilor fundamentale ale vietii in general, accentuarea chestiunii locale si lasarea in derizoriu a celei universale dau acestui curent un miros neplacut unei epoci unde omul vrea o reintalnire cu Dumnezeu.

Se afirma, deci, o liniste mincinoasa a omenirii. Catelul este in cusca lui, cina este in frigider, sotia la serviciu, trupele ONU mentin pacea in lume, Biserica are parte de locasuri luminoase si chiar Dumnezeu pare nemiscat in Universul Sau.

Or, dragostea este framantata de mainile lui Dumnezeu cu pasiune si daca ar exista in mod real intre noi ar face lumea un pic mai nelinistita, mai cu freamat, cu zgomot…

Veteranii de razboi au flashback.uri si traume tot restul vietii caci moartea le-a rapit din camarazi pe campul de lupta. De ce oare in Biserica nu au loc astfel de fenomene pur umane? Exista o suferita vizibila a membrilor unei comunitati religioase dupa caderea, moartea spirituala a unui frate?

Bunaoara, ciuntim cu cruzime si nonsalanta, in acelasi timp, din Dumnezeu pentru ca avem siguranta ca se regenereaza. Aceeasi certitudine ne impinge si la aceste blitzkrieg-uri impotriva propriilor principii. Oare faptul ca stim ca Dumnezeu iarta orice, oricand, oricat ne confera aceasta obraznicie sociala? Uram, deci, cu siguranta ca exista cineva care va iubi ceea ce noi nu putem.

Erijarea in judecator ad-hoc imi provoaca sila de mine insumi. Fara sa imi dau seama etichetez, procesez cu rapiditate datele, asez persoana de langa mine in locul care mie mi se pare cuvenit. O femeie pe care o vezi pe strada. Iti spui in gand: Ce urata e! Poate niciodata nu ai sa afli ca isi plange de 20 de ani copilul mort intr-un accident. Oamenii sunt schimonositi de durere, fratii de la Biserica isi duc amarul singuri si nimeni nu mai asculta. Nu mai exista oameni care sa mangaie, sa asculte, sa ajute. Toti judeca.

Or, in orchestra lui Dumnezeu poti falsa in anumite partituri. E uman. Insa niciodata NU poti canta la instrumentul nepotrivit. Postmodernismul religios a produs imbulzeala la pupitrul dirijorului…

In timp, am inteles ca nu toti crestinii vor avea aceeasi viata. Ultimul peron va fi probabil la fel pentru toti insa amanuntele calatoriei sunt atat de diferite. Increderea neclintita in lucrurile care nu se vad ar trebui sa confere un soi de respingere pentru milogeala fericirii sociale. Pariem toti pe fericire avand certitudinea ca Hristos ne este dator. Daca un artist ar reusi sa surprinda intr-un tablou un flash al rugaciunilor pentru fericirea de aici nu s-ar vedea nimic de mainile ridicate.

De aceea mi-am respectat plansul interior. Caci doar eu ma inteleg. Banguirea dupa Absolut, geamatul extatic, sunt lucruri care nu pot fi descrise, insa sunt asa de iubite de catre Dumnezeu. Caci el mi-a pus in inima intelegerea de a ma cai pentru a nu pierde un Paradis pe care inca nu l-am vazut. A fremata ca ai pierdut ceva ce de fapt nu ai avut niciodata inseamna a plange cu lacrimile lui Dumnezeu.

Ma uit cu invidie pe fereastra, chiar acum, la pasarile care zboara aleatoriu pe malul marii si deasupra caselor de pe coasta. Dumnezeu le-a soptit ca va ploua. Libere si parca fara sa plateasca tribut fortei gravitationale se zbenguie ca intr-un rit de cinstire pentru prietenul lor, Dumnezeu.

Paradoxul omului sta in faptul ca nu incearca pe parcursul vietii o cristalizare, o reunire in esenta, o revenire la Unu. Intr-un cuvant nu incearca sa devina fara istorie. Caci doar Dumnezeu nu are istorie. Omul, in schimb, are viata de fluture. Miroase totul cu picioarele. Caile lui sunt ciudate, intortocheate, fara sens final. Traieste momentul.

Ma incapatanez, deci, sa scriu o istorie a neistoriei, sa fac fata multitudinilor de razboaie fulger insa cu picioare de flutur. Prea intepenit in realitatea telurica uit cu desavarsire recompensa divina.

Acum ma gandesc. As fi capabil sa traiesc un extaz al Absolutului, sa iubesc tot ce nu are forma, sa ating vesnicia atata timp cat razboiul cu mine il pierd in fiecare zi?

Dan Spaniard

Despartirea de Dumnezeu imi provoaca o lipsa acuta de incredere in mine insumi. Nu mai pot planui nimic caci imi este frica de esec. Aud prieteni care imi spun: “maine ma duc la Banca, am treaba cu Directorul”, “saptamana viitoare Miercuri, la ora 11 am intalnire cu un client pentru nu stiu ce lucrare” etc. Toate astea ma iau pe nepregatite. Nu mai pot face planuri. Ma descopar schimonisit in fata vietii. Nu ii fac fata detaliilor care imi tachineaza existenta. Acum doua saptamani am fost invitat de un pastor de Biserica sa-l vizitez intr-o Vineri la ora 11. Asa de bucuros am fost caci mi-am notat si in agenda. De parca as fi putut uita. Mi se parea ca, in cele din urma, am parte de ceva neschimbat, stabil. Joi seara am primit un mesaj prin care Pastorul in cauza se scuza spunadu-mi ca alte treburi importante, urgente il retin in alta parte. Departe de mine gandul de a-l acuza. Il cunosc si stiu ca e un om onesc care vrea sa vorbeasca cu mine. Insa totul mi s-a spulberat…

Legatura organica conceputa cu Dumnezeu iti ofera o oarecare inconstienta cu privire la lucrurile pamantesti. Cand te lasi continuu ghidat de Creator totul pare ca vine de la sine. Ca o Filocalie materializata in amanunte fizice, in fenomene sociale marunte dar dese, relatia cu Dumnezeu iti creaza o lume. O lume in care plutesti linistit pentru ca in panzele corabiei tale este suflul divin. De ce e asa de greu sa experimentezi asta?

Eminamente pregatit pentru lupta impotriva raului de insusi Dumnezeu clachez totusi in cele mai marunte chestiuni care ar starni hilaritate cititorului. Am fost capabil sa atentionez pe cei de la Banca ca mi-au adaugat, din greseala, multi bani in contul meu (desi puteam sa ii folosesc) si pe de alta parte mint cu nerusinare un prieten cum ca vreau sa dorm in loc sa-l primesc in casa. Si viata este totusi construita din astfel de amanunte. Si uit ca in momentul in care mint un prieten, omit sa ajut pe cineva, sunt rau cu cea de langa mine….in acel moment, deci, sunt flori care isi deschid petalele, pasari care incanta auzul, ploaie care salveaza animale in desert. Si toate acestea pentru ca un Dumnezeu Absolut desi asculta cateva miliarde de rugaciuni in fiecare zi de la tot atatea persoane… are timp si pentru ultima petala din creatia Sa. Cum lumea mea e mult mai simpla ar trebui sa nu fie deloc complicat sa dau binetze constant. Si totusi nu se intampla. Planul meu iarasi e naruit.

O alta chestiune la fel de importanta este aceea ca frica mea pare sa fie pliata pe viata aceasta biologica si nicidecum de cele viitoare. Consecintele pacatului le reprezint grafic in cotidian si uit cu desavarsire ca rasplata oricarei actiuni nu se petrece pe pamant. Si cum nu ar fi suficient, am impresia ca Dumnezeu ma inconjoara doar de oameni buni. Cu sau fara Dumnezeu acesti oameni sunt etici, morali, fara pata si mai niciodata nu imi gresesc. Atunci pacatul meu evolueaza, se amplifica, ia dimensiuni de hiperbola si reactiile mele sunt exacerbate. Parca totul coroboreaza nimicirea mea sociala.

Cioran credea ca “a trai fara speranta este culmea eroismului”. Mie dimpotriva mi se pare o lasitate fara margini de care nu pot scapa. Fara sa pot face planuri, fara sa pot ingradi sau desface ma simt un las fara dorinta de integrare.

Tot critit, fara noima – drept este, limbajul de lemn al unora. Dar o intrebare pertinenta ar suna asa: Cum pot oamenii astia care traiesc “mecanic” o experienta divina sa aibe totusi o viata sociala fara pata? Nu cumva Dumnezeu raspunde “in secret” fiecaruia dupa cum poate duce? Oare Dumnezeu nu ofera mantuirea individului dupa capacitatea acestuia de a intelege lumea?

Nu exista deci nici o justificare de valoare pentru incoerenta unui astfel de vieti. Ma faramitez sub propria-mi privire din lasitate. Continuu sa-mi ling ranile produse prin violenta raului, fac zgomote incerte, paguboase si imi dau seama ca aici ma opresc. Nu pot sa nu ma gandesc la Pavel si oprirea lui pe drumul Damascului, la Petru si constientizarea lepadarii, la lupta lui Iacov cu Dumnezeu. S-au schimbat. Nu mai exista amanunte care sa ii incrimineze. Si-au facut planuri cu El.

Natura-mi umana, aplecarea sporadica catre cele sfinte imi provoaca un sentiment straniu. Imi este mila de Dumnezeu. Un Dumnezeu care sufera la orice abatere a mea. Ca un parinte care vibreaza la orice strigat mai acut al copilului asa si El ma priveste indurerat cum deraiez nonsalant prin viata cu inconstienta omului care reuseste sa stramute libertatea intr-un taram mlastinos.

Un alt paradox sta chiar in explicatia naturala ca pe Dumnezeu nu iL pot afirma decat cu mijloace… divine. Nu-L pot demonstra pe Dumnezeu decat prin Dumnezeu. Intoarcerea la Absolut este inevitabila.

Nu stiu de unde damblaua omului de a picta un Dumnezeu cu mesaj eclatant cand dimpotriva El se gaseste in fiecare amanunt, lucreaza umil, fara anunturi preliminare si de cele mai multe ori in tacere…

Imi lipseste, dragii mei prieteni, sinuciderea din iubire. Nu-mi pot distruge firea pentru o dragoste fara asemanare care imi poate schimba complet vietuirea. Nu pot omori amorul teluric pentru un agape care nu se poate descrie.

Alcatuiri haotice, vulgare, ciudate, fara noima imi sfarteca sufletul doar pentru ca ma incapatanez sa nu mor fata de un trecut violent.

M-am saturat de discontinuitati in vietuirea timpului, de o intelgere pur subiectiva a vietii de dincolo de care uit cu desavarsire in cele mai multe clipe ale vietii. Ma scarbeste negatia. As vrea sa am parte si de un DA.

Dan Spaniard

Exista biserici mai liberale, exista chiar si culte religioase in al caror crez harul apare ca pastila lui Dumnezeu, antidotul impotriva pacatului. Cum este administrat din ipoteza rezulta ca pacatul nu mai are nici o forta reala in lupta impotriva binelui. De aici, fel si fel de comportamente ciudate, liberale, nedemne, forme de extremism care au dus la o oarecare decadere a Bisericii si statutului de crestin veridic.

Ca un recul al acestor manifestari liberale au aparut Biserici care s-au axat in general pe act, fapta, eveniment, rit. Drept urmare, pacatele – bagadelizate de cealalta grupare – au avut si au un rol foarte important in continentul administrativ al acestor comunitati crestine. Desi intotdeauna protestantii au predicat egalitatea pacatelor niciodata nu au reactionat ca atare.

S-a evitat mereu discutia despre minte. S-a omis intotdeauna dialogul cu sufletul celuilalt. La radacina oricarui act social sta un proces psihologic. Si nu s-a interesat nimeni de el. Oamenii eludeaza acest aspect din nestiinta sau pentru ca este mai usor sa condamni decat sa oferi pomada?

Doar un nebun s-ar boteza, ar manifesta public crezul sau ar frecventa Biserica 20-30 de ani, ar participa la acte ecumenice fara a CREDE cu adevarat in Hristos. Si totusi, cade. Cine ii sta in ajutor? Ce a provovat acea cadere? Exista, pesemne, mii de explicatiuni si doar una singura ar fi plauzibila pentru cler: nu a vegheat. Da. Este un raspuns simplist pentru un om complicat. Caci omul este creatia lui Dumnezeu, un Maestru care ne-a dat proprietati unice, irepetabile, irefutabile si semi-divine. Omul proceseaza date, este tributar sentimentului, se incrunta cand se loveste, zambeste cand este mangaiat.

Lipseste deci, dialogul cu mintea celui de langa tine. Daca nu am sti ca ridichile traiesc in pamant poate ca nu le-am spala asa de bine. La fel este si cu psihicul omului. Se evita constant cunoasterea celui apropiat.

In statul vazut de Platon in care conduce dreptatea (oiekeiopragia), pe langa cei care se ocupau cu armata, cu mestesugurile etc, exista o categorie speciala care avea in vedere sufletul poporului. Cu siguranta nu terminasera Psihologie la Stat si nici nu aveau master la Oxford insa aveau in vedere radacina reactiilor omului in cetate.

Or, de asta ducem lipsa in Biserica actuala. Putine sunt comunitatile religioase unde exista mentori pentru grupuri de adolescenti carora li se explica ce inseamna act sexual, discoteca, fumat, alcool. Multe sunt Bisericile unde copii la 14-15 ani rad fara noima si se inghioldesc pe scaune cand au descoperit cine e Onan. O regula, un proces, un fenomen trebuie explicat cu claritate celui care care doar ce a iesit de sub robia ghiozdanului cu ochi de pisica.

Mersul pe Calea lui Dumnezeu este de fapt o incercare de recapatare a puritatii ontologice oferite lui Adam si Eva. Acest drum nu se capata doar prin citit Biblia si mers la Biserica. Ar fi fost simplu. Seamana oare viata de credinta cu un joc de Poker in care poti miza toate jetoanele in ultima “mana”? Este oare corect ca un pacat care te-a despartit de Dumnezeu si de oameni sa iti dea eticheta definitiva? Este cineva interesat de cauzele pacatului?

Dumnezeu nu poate fi conceput in alta maniera decat existand. La fel si omul nu poate fi inteles decat prin lipsa unei vieti perfect constante. Nu exista nimeni fara pacat insa exista multi cu pacat si neintelesi. Problema filosofica a Evului Mediu a fost raportul dintre ratiune si credinta. Aceste doua concepte au avut sustinatori importanti insa nici acum nu se poate “calcula” interferenta lor. Petru la mormant a intrat prin credinta iar pe Ioan (cel care ajunsese primul) l-a oprit ratiunea. Nu avea Petru ratiune? A avut, insa a crezut ca sa poata intelege. (acest exemplu l-am auzit, sub o alta forma, intr-o prelegere a unui profesor in filosofie). Nu putem spune ca Ioan a pacatuit. Sau putem? Important este ca i s-a inteles tentatia ratiunii in momentul dat.

Anumite ratiuni, de cele mai multe ori gresite, ne despart de Dumnezeu. Legatura dintre om si Creator nu poate fi inteleasa de catre nimeni in afara celor doi subiecti. Acest aspect ar trebui sa puna pe ganduri pentru cei de langa pacatos care trag concluzii pripite. Amanuntele, deci, relatiei cu Sacrul ca si detaliile infaptuirii unui pacat pot fi aflate doar prin comunicarea cu subiectul in cauza.

Prin intelegerea vietii bilogice a unei persoane contribuim la trecerea testului de catre respectiva persoana pentru o viata nebiologica. Rezemand un om pe calea catre vesnicie batatorim propriul drum catre cer. Viata catre cer inseamna ISTORIE. Este un proces si nu este un dat. Siguranta vietii vesnice genereaza un proces pe care il parcurgem dupa o singura regula: dragostea.

Faptul ca omul nu este constant tot istoria ne-o dovedeste de la arhetipul Adam pana in zilele noastre. Aici intervine ajutorul divin prin om. Cei care judeca fapte fara sa le inteleaga stimulii sunt adeptii unei teologii superficiale, incoerente. Dumnezeu ajuta oamenii prin oameni. Ne asteptam toti sa fim ingropati de Dumnezeu ca si Moise? Avem pretentii de circulat cu care de foc prin metropole ca si Ilie? Ne asteptam cand mergem cu barca la pescuit sa mai dam o tura si prin stomacul vreunei balene ca si Iona? La fel este si cu judecata pacatosului. Dumnezeu schimba oamenii prin predici, vise, exemple de viata ale… oamenilor!

Tendinta majoritatii este sa se relationeze empiric oricarei manifestari gresite a aproapelui. Intrebarea mea este: Daca Dumnezeu a reusit fara razboi sa relationeze o lume a stapanilor pagani cu o comunitate a sclavilor crestini oare noi nu putem avea capacitatea de intelege un pacatos fara sa-l zdrobim sub talpa?

Pacatul este, deci, o incalcare a unei reguli divine. Si daca Dumnezeu apare in aceasta ecuatie de viata cum putem “rezolva” atat de omeneste eroarea? Marxismul a reusit, printr-un sistem asa de minutios si de bine pus la punct, sa limiteze viziunea omului despre sine. Astfel, omul a inceput sa nu isi mai puna intrebari despre el ci sa actioneze ca un robot caruia i se dicteaza doar de stomac toata viata sa sociala. Drept urmare, niciodata, cand vom fi privit o persoana la suprafata nu ne va satisface in totalitate. Intotdeauna exista un defect. Asta pentru ca viziunea divina lipseste. Dumnezeu insusi vede in mod absolut toate defectele, greselile, apucaturile ciudate pe care le detinem ontologic sau nu. Doar ca El ne iubeste!

Unica cerinta venita de sus este viziunea dragostei asupra vietii si implicit a celor care ne inconjoara. Cand privim asa nu putem fi superficiali in estimare. Nu avem putinta erorii.

Un ganditor spunea: “Dragostea este abilitatea de a merge prin conflicte impreuna”. Inchei cu gandul ca fara empatie nu exista dragoste de aproape si ca pacatul celui de langa tine poate fi oricand al tau.

Daca Dumnezeu stie gandurile noastre si totusi ne iubeste cine sunt eu sa nu te iubesc desi niciodata nu stiu cand ma urasti?

Dan Spaniard

Am gasit prin lada de zestre a bunicii, printre paturi, o manta, doua perne parca si o cutie mica de metal. Era cutia Gillette de ras a bunicului pe care o folosise si in timpul razboiului. A folosit-o pana cand a murit. Bunica mea, de asemenea, folosea niste ochelari de vedere din anii `30 pe care ii avea tot de la bunicul. Si ea i-a folosit pana a murit. Si eu folosesc Gillette, si eu port ochelari. Are vreun rost sa va spun cate aparate si cate perechi am schimbat pana acum?

Cand eram copil si incepusem sa merg la Biserica credeam din toata inima ca atunci cand il cunosti pe Isus nu se mai poate schimba nimic. Ca El dureaza stiam, dar eram sigur ca si relatia mea cu El e la fel de perena. Nu puteam intelege o cearta apocaliptica cu Dumnezeu. El e Tatal meu si cum mama e mama mea aceste lucruri nu pot suferi transformari niciodata. Acum inteleg ca toate aceste ganduri aveau un fundal psihologic avand in vedere ca tatal meu natural nu mai era cu mine de la varsta de 5 ani. Chiar aveam nevoie de un tata. Pastorul Bisericii, batranii de acolo formau o prelungire omeneasca a ideii de Tata-Dumnezeu. Orice mustrare, vorba din partea lor aveau conotatii dramatice asupra mea. Erau ca din cer.

In mijlocul unei lumi in care jucariile nu mai insemnau acelasi lucru de la an la an odata cu cresterea mea, vecinii mai batrani dispareau incet, incet, manualele de scoala deja erau mazgalite spre vara si deveneau neinteresante, ramanea Biserica si Isus care erau mereu la fel. Inconstientul colectiv care ma tinea activ in armata lui Isus imi oferea linistea statorniciei. Iubeam absolut tot ceea ce avea legatura cu Biserica si Isus. Era dragoste.

Sentimentul stabilitatii in viata sociala a unui copil este, imi permit sa spun, chiar mai important decat in cea a adultului. Aveam o Biblie a mea, pe care o puteam sublinia, un loc al meu in orchestra si stiam sigur ca intr-o buna zi voi putea ajunge sa stiu Scripturile ca pastorul Bisericii. Ce era mai prost… ca nu aveam cui sa povestesc toate astea. Viata mi-a dovedit ca lipsa confesarii mi-a fost fatala.

Cu timpul pasiunea pentru spirit, dragoste de oameni si fluidizare cu divinitatea mi-a fost inabusita de amorul pentru viata oarba, dereglata si centrata in jurul propriului eu. Am inceput sa tzopai intr-un mod patetic printre suvoaiele placerilor de nimic si acel TOT ce parea asa de durabil s-a destramat ca o cortina de ceata la vederea soarelui.

Sufletul este caracterizat de revelatie si autonomie, proprietati somate de eul meu pentru dizolvare tocmai din dragostea pentru efemer. Nietzsche avea dreptate in aceasta privinta chiar daca nu intelegea la fel ca voi urmatoarea fraza: “Sufletul nu ar insemna nimic daca viata este distrusa”. (citat aprox.). Prin schimbarile de ritm ale vietii, prin bataia de joc asupra trupului nu facem decat sa neantizam spiritul, sa-l egalam cu zero.

Brutal explicat, m-as plasa, ca si individ, la rascrucea dintre trup si suflet. Dintre carne, pacat, pofte, placeri si spirit care tinde spre desavarsire. Repetam imaginea unui rastignit cu mainile in sensuri opuse cu privirea ratacita… Incotro?

Este absurd si faptul ca va scriu aceste lucruri. Luptele mele, tainele, misterul intalnirii lui Dumnezeu cu omul din mine plin de capricii, care atata vreme au stat ascunse de ochii lumii acum sunt la vedere. Ma simt ca pe scaunul unui dentist pe care nu-l mai poti minti ca sparg nuci cu dintii. Dar, pe de alta parte, voi nu puteti avea in urma lecturii plescaiala de placere a grofului la vederea chinului unui iobag. Daca si calaul a cules cel putin o data o floare din camp sa i-o daruiasca iubitei, daca si criminalul a avut o jucarie la care tinea cand era copil, daca si cei care sapa gropile mormintelor isi doresc copii, atunci imi fac curaj sa va scriu cu gandul ca iertandu-mi stangacia va veti apropia macar voi mai mult de cer.

Discursul epatant al diavolului m-a impresionat. Slabiciunea mea, faptul ca nu uram nimic, a fost linia rosie a textului malefic. Uitasem sa urasc raul. Evitand “NU”-ul din orice dialog am raspuns afirmativ satanei. Mi-am permis luxul bizar de a-mi coagula crezul crezand ca se pastreaza intact. Fatalitate.

Or, dialogul cu satana se duce zilnic. De fiecare data se vorbeste doar despre mine. Se ofera, se priveaza, se negociaza. Ies invingator sau nu. S-a reusit, la nivel de psihic, a mi se inocula incapacitatea sperantei. Ca intr-un poem bacovian totul este gri si pendulez nauc intre rau si bine.

Inteleg ca procesul unei caderi nu este brusc. La fel si cel al reintoarcerii. Si trebuie sa revin la lucrurile care nu se schimba in substanta lor. La Isus… la Biserica. Dumnezeu a mai facut un cadou urias omenirii. Ne-a soptit cum va sfarsi diavolul. Am uitat asta atata vreme si mi-am modificat discursul… Nu i-am amintit niciodata. Am tot vorbit despre mine.

Si ca sa inchei cum se cuvine, va las vorbele unui intelept “Binecuvantarea vietii mele e ca niciodata n-am avut nevoie de un lucru inainte de a-l poseda”. Dan Spaniard

Ingrata pozitie a spectatorului ma urmareste cu o consecventa pe care mi-o explic doar prin dorinta de a trai confortabil. In urma blestemului edenic omul cauta disperat odihna, repausul, pozitia de martor ocular. Curiozitatea ontologica ne pastreaza aproape de evenimente insa conform piramidei lui Maslow nevoia de securitate primeaza si astfel ne blocheaza participarea activa redandu-ne loja confortabila a privitorului.

Un fenomen cotidian ar fi acela ca deciziile la nivel de masa sociala sunt mult mai usor de luat. Repede ne punem de acord, fara sa mai trecem prin toate cotloanele psihicului actul in sine si, in consecinta, luam decizii.

In casa lui Pilat are loc un eveniment foarte interesant de studiat din punct de vedere psiho-social. Barabba, un talhar, un criminal comun este ales pentru eliberare in defavoarea lui Isus. De ce masele au ales pe Barabba? De ce multimea a votat prost? De ce Pilat a preferat un “adevar” debil? De ce ucenicii nu au protestat? De ce schiopii, orbii, indracitii, leprosii vindecati de Isus nu au incropit o partida de opozitie? De ce eu stau linistit in loja oferita de societatea moderna si privesc prin monoclu ultimul act al existentei?

Actul meu individual, de crestin, care se vrea eclatant prin efectuare sociala pierde din intensitate tocmai prin evitarea votului. Astfel transform dansul lui David in topaiala paparudelor, teofania Torei cu o motiune de cenzura, spaima lui Iona cu un episod Cartoon Network, fenomenul Damascului cu epilepsia probabila a lui Pavel si mai ales Jertfa lui Isus cu o intamplare care trebuia sa aiba loc.

Eludarea Absolutului se percepe inexplicabil de usor prin activitati adiacente dumnezeirii insa care inglobeaza fenomene diferite. Si atunci intreb: Daca acest contact vizual cu Mantuitorul din casa lui Pilat imi genereaza stari contradictorii de ce aleg partea dictata de eul social? De ce nu traiesc o lupta continua, cavalereasca impotriva celor care-L osandesc pe Isus?

Crestinismul actual traieste starile ciudate ale spectatorului din casa guvernatorului roman si al cetateanului trezit buimac in ziua de sambata. Sambata intre rastignire si inviere. Crestinul modern calca cu frica caldaramul, debusolat, dezorientat de evenimentele ce l-au luat cu asalt. Traim o sambata continua. Trebuia sa iau pozitie in curtea lui Pilat? Dar daca maine nu apare Isus? Cum traiesc aceasta sambata?

Muzica fara continut, tropaiala politica, dorul dupa confort, limbajul demonetizat, flecareala fara esenta duc la crestinismul emfatic, de sambata. Nu pun decat pe seama indoielii zbuciumul in care principiile constante ale unui obiect (ca definitie pentru – ESENTA) sunt spoite dracesc cu aspecte care siluiesc fecioria crestinismului.

Intrebarea crestinului care calca nefiresc de firav este cea a lui Cioran: “Cum sa mori cand te numesti Petru sau Pavel?” (Tratat de descompunere). Dar Petru si Pavel asteptau clipa mortii pentru ca atunci Dumnezeu ii chema pe nume! Identitatea lor si identificarea cu Hristos le dadea dreptul NU la confortul unei loje sociale ci sa aranjeze muzica unei simfonii eclesiastice. Adica, “NU mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine” implica ruperea randurilor din piata batjocorilor si rastignirea cu El. Atunci nu mai exista sambata. Era pomada primita de talharul convertit. Acest ACUM al lui Hristos nu are corespondenta umana. Niciodata nu vom fi atat de iuti incat sa producem un ACUM dumnezeiesc.

Este usor, dupa doua mii de ani, sa spun ca mi-ar fi fost rusine sa si respir cand Isus era batut, umilit, rastignit pentru mine. Si totusi acum, imi umplu plamanii de aer sa strig, sa hulesc, sa batjocoresc, sa umilesc un amarat de semen. Este paradoxal, dar Isus exista si acolo.

Exista o efervescenta continua a raului. De ce oare cred ca prin tergiversarea momentului, prin eludarea actiunii si prin dragostea fredonata staccato ajung sa fac binele? Un bine prin omitere? Trist.

Arhetipul dragostei agape a murit. E sambata. Ce fac?

Sfintenia este dezamagitoare si se poate adauga la lunga lista de esecuri traite atata timp cat este privita ca o defulare cu carácter de medicament care te ajuta sa plesnesti peste fata cotidianul cu alambicarile sale insuportabile.

Lasitatea refugierii in sanul lui Dumnezeu in urma sensibilitatii pe care o avem in fata problemelor consta in lipsa prezentei noastre langa Hristos in momentul judecatii Sale de catre Sobor. Suferinta lui Isus continua cu orice intinare de care ne facem responsabili. Aici este locul rastignirii. Aici trebuie sa fiu actor si nu spectator.

Ma ingrozeste ideea ca intalnirea mea cu Hristos a avut ca si consecinta postarea mea mai sus decat un intelectual dar mult sub nivelul unui sfant. O pozitie atat de ingrata ca ziua… de sambata.

Filmele, posturile TV, ziarele, internetul, cantecele de Craciun, artistii consacrati, icoanele scoase in strazi, Madonna plimbata pe umerii enoriasilor, crucile cu beculete pe margini, au trivializat Jertfa Suprema a unui Fiu de Dumnezeu. Si sunt partas la asta.

Trei ani si un pic de viata publica, cateva sute de cuvinte ramase pana la noi si o Jertfa de neinteles pentru contemporanii Sai au vestit schimbarea lumii si au vorbit despre noi cei care urmam sa-L credem. Miliardul de crestini existent nu este capabil, in mod paradoxal, sa-L mai explice pe El cu acuratete ci dimpotriva sa-I sluteasca privirea prin ochii nostri. Ochi dornici de spectacol, de confort si trandavie. Capabili sa ne construim un sistem in care omul este Centrul, sa pangarim cu umanism o Jerfta, am ales sa traim sambata.

Isteria durabila a omului nehotarat imi anchilozeaza emotiile. Pacatul nu poate fi zdrobit definitiv pentru ca prin viata mea nu pot spune HRISTOS A INVIAT. Oare n-a murit niciodata? Daca murea nu trebuia sa fiu vineri acolo? Azi, deja e… sambata.

Dan Spaniard

www.sincolores.com

P.S. Acest mesaj nu este recitit sau corectat. Treceti cu vederea greselile strecurate fara voia mea.

“Protestantismul este o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădinita de copii.” Petre Tutea

Cele mai frumoase stele sunt cele pe care nu le vedem. Cele mai fierbinti lacrimi sunt acelea pe care le varsam singuri. Si cele mai mari victorii ale omenirii sunt necunoscute pentru ca s-au purtat cu propriile suflete.

Oamenii de carte, filosofii rasariteni ortodoxi au cautat mereu un Dumnezeu care nu se poate atinge, un Creator al carui contur este vizibil doar prin negatie. Ritul, icoanele, obiceiurile au constituit un ajutor pentru ganditorul ortodox in a-si picta un profil al dumnezeirii astfel incat sa nu-L poata profana dar in acelasi timp intangibil.

Teologia rasariteana a fost intotdeauna mai adanca decat cea catolica. Universalitatea, ecumenismul dus la absurd al vesticilor pierde in fata meditatiei, introspectiei mistice a rasaritenilor.

Protestantii am invatat ca Isus este prietenul nostru. Si aceasta amicitie care s-a vrut un element contra atator obstacole construite arbitrar de Biserica seculara a ajuns sa ne desacralizeze imaginea lui Isus. Pe un prieten il poti si minti din cand in cand caci te iarta, il poti trage de camasa, poti tipa la el. Ortodocsii nu gandesc la fel. Chiar daca, in majoritate, nu duc o viata coerenta cu Hristos, au aceasta intelegere mistica a Mantuitorului.

Or, miscarea protestanta careia i se poate atribui validarea principiului autoritatii individuale si directe in materie de fe (credinta) este aspru criticata de ortodocsi tocmai pentru evitarea ramanerii in mister. Oamenilor le place sa creada in taine, sa considere actele ecumenice un mister si sa adopte perplexitatea in fata lui Dumnezeu. Toate acestea sunt superbe pentru o gandire de filosof crestin si pur si simplu irelevante pentru o relatie cu Divinul. Pentru ca viata de crestin nu poate consta doar intr-o contemplatie continua ci trebuie reprezentata prin acte sociale reprezentative.

Mirosul de tamaie, peretii colorati, vitraliile care lasa lumina cerului sa intre in Biserica timid, icoanele unor sfinti care s-au lasat torturati pentru Isus, muzica bizantina cu acorduri ridicate la rang de taina cladesc cucernicului ortodox o stare care il apropie de Dumnezeu atunci. Starile psihologice care il strabat ii dau verdictul unei apropieri de Creator.

Or, protestantii au ales calea simpla (prea simpla pentru Biserica rasariteana) de a ajunge la Isus. Relatia personala, preotia universala ne-a dat dreptul de a ne cuibari in bratele lui Dumnezeu fara sa cerem ajutor exterior. “Dragutul Tata” de care vorbea Parintele Staniloaie l-am simtit empiric, lucru de neconceput pentru ortodoxi. Ancoranti organic in relatia directa cu Isus protestantii nu inteleg ideea de taina, atat de utilizata in limbajul ortodox. Din aceasta intelegere pot deriva insa si unele neajunsuri. Intoleranta unei ambiguitati in raspunsuri (despre care am mai vorbit) da o nota oarecum simplista intelegerii divinitatii. Un filosof de talia lui Tutea nu poate trece cu vederea un astfel de aspect.

Vladimir Lossky, unul dintre marii teologi rasariteni, accentueaza intelegerea apofatica a lui Dumnezeu (Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit). Prin negare, fara sa ii conferim atribute care reprezinta, de fapt, o inventie pur umana. Farmecul lui Dumnezeu este, deci, de neexplicat, fara atribute si fara sa ne ofere vreo minima posibilitate de descriere. Trist este, insa, ca majoritatea ortodoscilor au ramas aici. Caci intalnirea cu Dumnezeu nu se poate face aleatoriu, ori doar cand intram intr-o Biserica, Manastire. Nu doar fiorul si incremenirea momentului ne salveaza sau ne confera dreptul de intai nascut in Imparatia Sa. Daca protestantismul este acuzat de frivolitate pentru desacralizarea obiectelor de cult la fel de bine se poate spune despre ortodocsi ca sunt aproape incapabili de a reprezenta fizic intelegerea dumnezeirii.

Tocmai acea kenosis (golire, desertare) a lui Isus (Filipeni 2: 6-8) in care Acesta ia chip de rob este trecuta cu vederea in lumea ortodoxa. Pentru ca acest argument divin prin care Dumnezeu se face Om ar trebui sa modifice discursul individului catre un Creator care a trait ca noi. Nu doar Moise se intalneste cu Dumnezeu in cortul sau. O pot face toti. Aspectele interpersonale Dumnezeu-Om sunt blocate printr-un apofatism exagerat care lasa credinciosul in mijlocul unor mistere.

Din nefericire, Petre Tutea nu a inteles ca “morala de gradinita” atribuita protestantilor nu este un set de legi care obliga credinciosul sa NU bea alcool, sa NU fure, sa NU minta, sa NU comita adulter etc. Maniera hristrocentrica de intelegere a vietii iti confera libertatea de FACE lucruri, nu de a fi obligat sa le refuzi. Agape nu poate fi coercitiva.

In “Fenomenologia spiritului” Hegel scria : “Absolutul nu trebuie conceput, ci simţit şi intuit, nu conceptul său, ci sentimentul său şi intuiţia sa trebuie să aibă cuvântul şi să fie exprimate” . Dumnezeu deci, trebuie simtit, intuit, trait, exprimat. Altfel topaim fara noima in viata sociala, cu falsa idee de cunoastere a lui Dumnezeu. Un Creator doar la nivel ideatic confera o traire fara vlaga.

Ca si concluzie. Oamenii, in general, lasand la o parte finalitatea unui crez (in cazul crestinului – viata vesnica cu Dumnezeu) ataca detalii ale gruparilor adverse, detalii care au rang de dogma in cazul lor. Paradoxul sta in faptul ca fiecare grupare lupta, asa cum am specificat mai sus, dupa acelasi fruct si alergarea catre viata vesnica nu are carácter de concurs. Este loc pentru toti.

Tainele vor fi descoperite de catre credinciosi cand se vor intalni cu Dumnezeu in cer. Acest efort continuu al omului de a cunoaste, de a incerca perfectiunea alaturi de Hristos pe pamant reprezinta de fapt TAINA centrala a societatii post-Inviere. Nebunia Crucii, de care vorbea Pavel, este misterul in care crestinii aleg refuzul placerilor efemere pentru o viata doar… promisa.

Dan Spaniard

La fiecare plans ar fi trebuit sa pun o lacrima deoparte pentru Dumnezeu astfel incat acum sa nu mai imi privesc petele de murdarie care mi-au marcat tineretea. Cautarea identitatii cu accese sporadice, cu identificari nepotrivite mi-a construit esecul. Mi-am dorit sa fiu liber. Liber ca un mort. Viata s-a descompus, si-a schimbat infatisarea, s-a descalificat, si-a pierdut nuantele – a devenit groteasca. Actele savarsite au fost imbibate cu vorbe, cuvinte usoare, neprocesate temeinic. De ce vorbim atat?

Pantalonii scurti, impletiti de bunica, in care se prindeau ciulinii de pe maidan, camasa alba apretata cu grija, pantofiorii de lac si mai ales zambilele care cresteau in curte imi induceau fibrilatia Pastelui. Eram asa de nerabdator sa pot manca oua impreuna cu copiii de pe strada. Si cum majoritatea erau ortodoxi trebuia sa asteptam sa se intoarca de la Biserica caci altfel nu era cu putinta. Ne simteam bine. Pervertirea a venit prin vorbe si incet, incet am inceput – in nestiinta mea – sa sterilizez sarbatorile, ziua de Paste.

Sufletul intinat, alergarea efemera si dragostea pentru nimic mi-au suprimat fiorul iminent. Curiozitatea de culoarea cancerului m-a indepartat de Jertfa. N-am stiut sa tac in fata lui Dumnezeu, sa pastram impreuna momente de taina, doar sa ne privim si sa ne intelegem deasupra intelegerii. Nu i-am dat ragaz nici macar sa ma mangaie in goana mea nebuna dupa nou. La ce bun sa vorbesti cu Dumnezeu despre ceea ce El deja stie? De ce n-am tacut in fata Lui sa astept gestul divin al binecuvantarii. Sa nu fi fost oare capabil sa fiu politicos cu Cel care m-a creat? Sa scuip peste lirismul mesajului lui Dumnezeu acoperindu-l cu vorbe goale?

Oamenii nu pot fi drepti. Si totusi apelam la judecata lor. Nu este oare o forma de lasitate stiind ca la poarta Cerului nu te poti ascunde? Caci oamenii te pot judeca gresit si cand esti un criminal si totusi esti absolvit. Ne place jocul social, ne plac cancanurile de iarmaroc, adoram pozitia inalta si cochetam cu faima. Toate astea pentru ca vorbim.

Am uitat sa ne uitam in noi. Privirea ne este pervertita din momentul cand pleoapele ne dezvelesc ochii vinovati. Am reusit sa imi mint mama, sa imi insel prietenii, sa fac Psalmii sterpi, sa secatuiesc bucuria, sa lovesc cu bocancul suflete pentru ca nu m-am uitat la mine. Nu este oare paradoxal caci cu toate ca ne iubim cu cronicizare sa evitam privirea sufletului? Cioran a murit ateu constient de faptul ca “Noncunoaşterea e gigantica eroare care serveşte drept suport tuturor adevărurilor noastre… “ Evitarea introspectiei este un act de lasitate, o sfidare a invitatiei lui Dumnezeu de a dialoga, o strangere nemiloasa a pumnului plin de petale de trandafir…

In tacere iti intorci viata catre tine. In liniste asculti susurul dragostei. In meditatie pacea iti mangaie sufletul.

Retrospectiva nemiloasa a vietii ma arata cu degetul in posturi penibile in care vorbele mi-au ravasit relatia cu Dumnezeu. Rusinea esecului poate fi spalata doar in mine. Dar unde sunt eu?

Constiinta, picatura de sudoare a lui Dumnezeu, este nepretabila exprimarii. O ating prin tacere. Nu pot stabili taxonomii absurde astfel incat constiinta sa fiinteze doar ca un epifenomen. Caci dandu-i proprietati secundare, disting si construiesc o viata secundara, fada, stearpa.

Frica de instrospectie vine si din faptul ca atunci cand ne privim propriul abis ne cutremuram, ne simtim constransi de constiinta.

Or, acest mileniu indesat cu brutalitate in cutia pragmatismului se opune vehement introspectiei. Realitatile subiective ne domina fiinta, ne reteaza orice act al cunoasterii interioare.

Perenitatea constiintei ne invita la conversatii cu Dumnezeu nu la discursuri pragmatice. Pentru ca cel mai aproape de mine traiesc… chiar eu este, repet, paradoxal ca stau atat de putin de vorba cu mine. Obraznicia mea sta in faptul ca am devenit un ludoman al propriei suflari divine, sufletul meu. Ultimul la care ma gandesc, coexista cu un trup care isi cauta bunastarea cu o consecventa absurda.

A privi in mine fara sa inteleg ceva reprezinta paradisul temporar. Munca cu mine insumi, fiorul pierdut, insa cautat cu disperare, unghiile infipte in carnea pacatoasa duce la un dialog cu Dumnezeu in care discursul meu este tacerea.

Influentele exterioare, actele care le succed, mersul pe bicicleta, cartofii de la Mc Donald`s nu isi pot capata niciodata prioritatea in fata autenticitatii lucrurilor mele ascunse, interioare. Si atunci intreb iarasi: De ce nu ma uit la ele mai des? Pentru ca fug de corvoada explicatiilor date mie insumi, pentru ca aleg empiricul, pentru ca nu pot sta linistit in fata Cuvantului?

Sunt scarbit de multele vorbe pe care vi le-am spus voua, oamenilor. De greseli de exprimare, solecisme, aberatii. Am mecanicizat un sistem de comunicare, am constrans prietenii sa ma inteleaga dar am uitat sa ascult privighetoarea care niciodata nu repeta masurile notelor muzicii ei cu aceleasi pauze. E originala. Dar Dumnezeu?

Am pregatit cu meticulozitate si pedanterie asasinatul vietii mele prin vorbe, acte si uitare de sine. Tacerea s-a produs doar in sughitul vietii si nicidecum deliberat. Arta ascultarii mi-a lipsit si am flecarit jalnic insa cu constiinciozitatea omului din carne. Ma invit la contemplare, la a-mi inchide pleoapele. Abdic de la nascocirea momentului si astept muzica lui Dumnezeu sa-mi linisteasca sufletul.

Deci, tac.

Dan Spaniard

Sunt foarte trist. In ultimele sase luni am incercat sa-L prind iarasi pe Dumnezeu de mana, sa-L las sa-mi susoteasca la ureche, sa-L trag neascultator intr-o parte dar… sa-i simt palma. Am cautat in agenda veche, am dat telefoane la frati, am cautat fosti prieteni, am intrat pe grupuri de discutii, am inceput sa citesc Biblia temeinic doar ca sa-L gasesc. Am mers mai departe. Am avut intalniri cu fratii din diaspora, ne-am rugat, am mancat impreuna.
In toata aceasta balbaiala, in neoranduiala cu care incercam sa capat cat mai mult, sa recuperez anii pierduti am intalnit un subiect omniprezent: PASTORUL.
Am fost surprins sa observ ca majoritatea celor cu care am intrat in contact au ramas cu boala genetica a cancaneriei. Intotdeauna exista ceva ce nu convine, ce trebuie discutat cu visceralitate, care sa dea grimase ciudate fetei, care sa ne demonstreze superioritate in intelegerea unui subiect cu privire la Biserica… Am devenit un Pavel nereusit? Scriu orice cu gandul absurd ca asa imi voi tine spiritul treaz ca si Cioran? De ce aceasta dambla cu iz umanist de a ne plange incontinuu? De ce cochetam cu autoflagelarea de parca solutiile sunt intotdeauna la celalalt? De cand un singur pastor poate decide sensul vietii a catorva sute sau mii de enoriasi?
Accentuez in cele urmatoare intelegerea mea cu privire la relatia Pastor-Biserica care consta in teza ca Pastorul poate fi cel mult nepotrivit pentru a conduce o Biserica insa nu ii poate schimba destinul, crezul, nu ii poate trunchia intelegerea Adevarului, nu poate distruge vorba ta comuna cu Creatorul. Un lider ne poate nemultumi insa nici pe departe rupe de Dumnezeu. Ceva important, din nefericire, se poate intampla. El insusi poate pierde ceea ce predica. Insa aceasta este o chestiune pur individuala care nu afecteaza matematic Biserica.
Ceea ce observ ca se omite cu incapatanare este ratiunea ca viata cu Dumnezeu este la fel ca in prima clipa cand L-ai cunoscut. Nu iti trebuie experienta in a trai momentul cu Divinul. Sacrul se lasa descoperit frumos, dumnezeiesc, cu susur, duios. Napoleon, care a purtat 60 de batalii in cariera sa, a afirmat ca la ultima dintre ele nu stia mai mult despre arta razboiului decat la prima. Nu ai cum sa emiti truismul ca intelegi revelatia sacra mai bine acum decat in trecut. Nu ai cum sa evoluezi, din acest punct de vedere, in fata imensitatii lui Dumnezeu.
Or, cum putem pune in spatele unui pastor, lider lipsa mea de partasie cu fratii? Cum putem acuza capitanul de echipa ca nu pasam mingea coechipierului? Ca si comunitate religioasa putem capata incoveniente sociale, mesaj prost, comportament libertin, institutionalizare, desacralizare dar NU ne poate fi bruscata relatia cu Dumnezeu.
Printr-o simpla incercare de tranzitivitate fortata (totusi) as face urmatoarea asertiune. Considerand adevarat faptul ca Paul Negrut a plagiat in Cursul sau de Etica imi poate cel mult clatina viziunea pe care o am fata de un lider dar nicidecum pe cea eclesiastica. Nu cumva am ajuns la proasta interpretare a Scripturii si ca atare consideram ca Trupul Lui este reprezentat in majoritate de LIDER si restul de membrii intram doar in pantofi? Tocmai printr-o subestimare a rolului pe care ni-l intelegem in Biserica traim asemenea refulari nepotrivite.
S-a ajuns la o tautologie de fond in bisericile neoprotestante romanesti. Intreprindem acte cu valoare de pleonasm. Am devenit inapti in relatia cu sacrul tocmai pentru ca aruncam sarcina peste cel de langa mine in numele iubirii neconditionate. Ciudat mecanism, tribal chiar.
Nu exista Biserica amputata. Exista Biserica. Orice membru, pastor, administrator, dirijor poate fi inlocuit fara a se produce la nivel mistic vreo disfunctionalitate.
Exista o diferenta enorma intre incercarea de a reforma un sistem si a ramane la stadiul ingrat de a-l critica cu o anumita consecventa patologica. Daca nu a reusit Hitler sa distruga evreii (deci fizic) de pe pamant cum ar putea reusi o persoana sa imi anihileze dorinta dupa Dumnezeu (deci spiritual)? Nu ne autoflagelam exagerat cu astfel de activitati prozaice?
Sigur ca in textul acesta s-au facut comparatiuni nepotrivite dar s-a intamplat asta in mod intentionat pentru a se intelege totusi gresita pozitie care este luata in general fata de Pastor. De cate Biserici ati auzit ca s-au strans in “catacombe”, in “ilegalitate” sa se roage pentru indreptarea liderului lor? Cati membrii ai unei comunitati s-au format in grupuri sa tina post pentru schimbarea unei eventuale proaste organizari?
Scopul acestei scrieri este acela de a constientiza cititorul ca problema se gaseste la el. Caci intr-o lume unde modelele sunt pe cale de disparitie, unde lipsa de repere este vizibila, ramane totusi Isus. Fara dragoste ar trebui sa fim muti, inapti locomotor. Nu putem spune vorbe, scrie cuvinte fara sa iubim. Daca iubesti pe cineva care iti greseste cu totul altfel va arata discursul tau catre el.
Eu iubesc pastorii tocmai pentru ca gresesc. Ar fi putut randui Dumnezeu pe Isus sa apara in fiecare secol ca sa traim langa cineva PUR. Sau nu? A lasat insa Biserica, prezbiterii, pastorii. A lasat oameni ca noi. Tocmai pentru a evita acest complex de inferioritate si a da armonie comunitatii. Ei, ca si lideri, au responsabilitatea de a da nota sfanta unei adunari, de a invata, de a conduce. Dar suntem sigur ca au scapari. Rolul meu este sa-i inteleg, sa-i iubesc. Daca am iesit din acest cadru totul este o palmuire a propriului crestinism, o subminare a propriei credinte si folosofii de viata.
Faptul ca vrem binele Bisericii nu reprezinta o scuza atacand furibund pastorii ci o circumstanta agravanta cum ar spune Paleologu. Necesitatea unei schimbari in Biserica este iminenta. Modul in care s-a perceput asta si actul reformator initiat este nepotrivit.
Suntem o tara post-comunista unde tinerii din Biserica vor altfel de muzica, au internet, au acces la informatie, isi pot lasa impresiile pe cale virtuala, se imbraca altfel, nu mai au uniforma la liceu si nu mai asteapta desenele animate de 20 de minute de sambata cu Viorica Bucur. Pastorii au experimentat si ei schimbarea. Au vrut Biserici mai mari, au vrut scoli mai inalte, au necesitat fonduri pentru fel si fel de actiuni ecumenico-sociale. Excesele s-au vazut in ambele parti. Nu pot decat a ma ruga pentru toate astea.
Sindromul Luther trebuia sa isi faca aparitia si in Romania. Sunt convins insa ca nu doriti consecintele celor intamplate in anii 1500. Sa dam foc Bisericilor? Sa proclamam anatema peste lideri?
S-a tot intrebat cum se “executa” partasia intre frati intr-o Biserica. La fel cum s-a intamplat din totdeauna. Apuca de mana pastorul si apleaca-te cu el peste cele sfinte. Intreaba de sora Gherghina din spate daca ii mai curge apa prin acoperis si ofera-i banutul tau. Cere lui Dumnezeu sa iti dezvolte intelegerea practica a dragostei vestite.
Si sa inchei cum se cuvine. Meditatia cu Dumnezeu ofera o cizelare a expresiei noastre sociale. Iubim mai mult pe cel care are nevoie mai mare. Imi iubesc Pastorul pentru ca greseste, plagiaza, este rece, institutionalizeaza…. Il iubesc pentru ca numai asa se schimba, prin amor divin, prin atingere mistica.
Iubim pastorii pentru ca doar asa ii invatam sa ne iubeasca.

Dan Spaniard

Conform teoriei modelelor din psihologie fiecare dintre noi am avut asa numitele oglinzi sociale in care am mimat, am imitat, am copiat. Greseala noastra, a celor mici, a fost aceea ca in cele mai multe cazuri am confundat in modelele noastre cunoasterea cu credinta. Am crezut ca exista un link invizibil care leaga asa de bine cele doua fenomene si produsul finit il doream in noi.

Ne-am inselat pentru ca increderea noastra omeneasca s-a concentrat tot asupra omului chestiune de care suntem avertizati in Biblie si de care ne dezicem zilnic rataciti in amalgamul de stimuli.

Acum – dupa 7 ani in “Tibet” – ul din care nu fac parte modelele mele din copilarie - cei ale caror carti le-am citit, ale caror predici le-am ascultat, a caror dizidenta mi-a dat incredere in democratie – citesc nedumerit scrisori deschise, apeluri care imi incurca si mai tare intelegerea despre Biserica.

Magii de la Rasarit, in care am crezut neconditionat, au incurcat elementele originale ale fiintarii lor pe pamant. Cunoasterea si Credinta. Credinta se intemeiaza pe cunoasterea ca Dumnezeu ne iubeste dezinteresat. Sub influenta acestei cunoasteri se deduc aproape matematic celelalte sub-cunostinte acumulate in decursul vietii sociale. Aceasta cunoastere ontologica, acest dor de dumnezeire si reprezentarea lui intr-o viata de crestin constituie varful unei piramide imaginare unde am vrea sa ajungem toti. As putea fi acuzat de ipocrizie odata cu omiterea definitiei Bisericii ca si comunitate. Si intr-o comunitate exista disensiuni, opinii diferite, nepotriviri de concepte. Este adevarat. Uitam insa ca Biserica nu reprezinta doar o celula sociala ci retine genetic ADN-ul lui Dumnezeu.

Or, acest aspect consider ca este dispretuit in totalitate atunci cand apar cazuri ca cele despre care s-a discutat atat in lumea virtuala. Incercam sa aducem lumea cu fata catre Hristos si Biserica Sa, incercam sa schimbam mapamondul cu Legea Dragostei, unica filosofie viabila intr-o multime unde razboaiele, scancetul copiilor bolnavi de SIDA si foametea au devenit doar titluri de ziare. Dar cum? Sloganul “Priveste la Isus nu la oameni” isi are lipsurile sale intr-o incercare concreta de evanghelizare. Nu putem predica un Isus iubitor cand noi suntem inarmati pana in dinti in dispute triviale.

Se reuseste doar o transformare a crestinismului intr-o platitudine cu care oamenii obisnuiti sunt familiarizati de la serviciu, mass-media, politica. Acuz deci ceea ce se intampla pentru ca fratii simpli din Biserici, utilizatorii de internet “beneficiaza” obligat de o adaptare senzoriala provocata de aceste lupte inutile. Astfel, ne creste si ne scade sensibilitatea la lucrurile inconjuratoare in functie de dumneavoastra, subiectii unei lumi in care noi credem.

Multimile isi urmeaza liderii, incearca o identificare cu ei, au emotii reale, isi modifica propriile vieti, plang in caz de esec. E oare putin? Credinta plebei, a noastra este sustinuta gnoseologic de catre dumneavoastra, liderii.

S-a mai omis ceva inainte de a se publica dezvinovatiri, apeluri si scrisori deschise. Generarea de grupuri in grup. Cu alte cuvinte, o rupere a unitatii normale intr-o Biserica si provocarea unor partide atat de similare cu cele din Corint si amintite de Pavel. Aspect legat de cei care deja frecventeaza o Biserica. Dar pentru cei care sunt “pe cale” de a o face? Incotro merg cei care inca nu si-au format o linie de mers, care sunt intr-un stagiu pregatitor, care banguie dupa Adevar?

In urma acestor dispute nu s-a demonstrat decat o atentie selectiva a dumneavoastra si o ignorare fibrilanta a celorlalte elemente care se constituie in ceea ce istoria numeste Biserica. Euristica la care ati apelat duce la o solutie pur egoista. Element incompatibil cu dragostea agape. Zeci de mii de credinciosi din toata lumea au avut probleme in desfasurarea normala a proceselor lor afective. Debusolarea si-a facut locul si simplul concept al credintei le-a fost afectat de complicatul fenomen al cunoasterii trunchiate la care ati participat benevol. Merita asta enoriasii?

Unde este identificarea emotionala si cognitiva a liderului intr-un moment dificil al lumii neoprotestante din Romania? Empatia dumneavoastra care a salvat atatea vieti prin mesaje coerente, prin dragoste neintalnita in viata din afara, a disparut subit?

La ce foloseste unui student de Teologie un curs de Etica plagiat sau nu, tradus sau nu din limba originala daca nu are o intelegere sistematica a curatiei in dragoste? La ce a ajutat faptul ca eu am avut 10 la Noul Testament in studentie cand doar peste cativa ani am clacat in principiul elementar al aceste carti superbe, dragostea?

Fenomenologia credintei se poate explica doar intr-o fraza: “Tata in mainile Tale imi incredintez sufletul”. Si atat. Deraierea catre o anumita aviditate in a cunoaste cu orice pret duce la crime spirituale si nu imi doresc o reeditare a Numelui Trandafirului a lui Umberte Eco. Adulterul produs de mine fata de Dumnezeu nu reprezinta nimic pentru dumneavoastra? Miile de cazuti ce privesc cu nostalgie trecutul cu Dumnezeu si incercarile lor disperate de a se intoarce in sanul unei comunitati etice, spirituale nu va provoaca fiori?

Umilitor pentru noi, poporul, este ca nu suntem antrenati intr-o judecata a unor lucruri simple in care sa intelegem binele si raul ca taranii din romanele lui Tolstoi. Avem de a face cu crize interne complicate, cu lupte pentru suprematie si tesaturi abstracte, de neinteles pentru niste oameni care doar il cauta pe Isus…

O ultima atingere de Maestru a lui Isus a fost aceea ca nu a vrut sa supravietuiasca Bisericii Primare. A lasat-o in mana omului. Ne-a mai oferit un prerogativ divin de a fi arhitectii unei idei de viata atat de simple: dragostea. Dumneavoastra sunteti cei care carmuiti opinia in Biserica. Preotia universala o intelegem tocmai prin exercitiul preotiei la care sunteti chemati.

Toate aceste cuvinte sunt scrise de mine. Unul care a cunoscut pe Isus, v-a cunoscut pe dumneavoastra si care a frizat cu pacatul. Ipocrizia mea ar sta in a va acuza in determinarea starii mele de pacat. Nu am sa o fac caci as mai friza o data dar de aceasta data cu penibilul.

Or, daca sunteti unsi de catre Dumnezeu pentru a izpravnici cele bune sa fiti convinsi ca veti fi trasi la raspundere si pentru intamplarile “incorecte” petrecute in dioceza pe care o pastoriti. Un principiu de baza al psihologiei spune ca atitudinea influenteaza comportamentul. Comportamentul deviant al unora care au generat mesaje batjocoritoare si cu carácter refulant pe net sunt oare influentate de o anumita atitudine? Daca da, a cui atitudine?

Un aspect dovedit statistic ar fi acela ca majoritatea celor care frecventeaza Bisericile si care au insuccese in viata sociala, nu au roluri in societatea civila isi refuleaza cu orice pret in interiorul Casei lui Dumnezeu sarcasmul, cinismul, ura fata de semeni si dragostea fata de litigiu. Ei nu sunt crestini adevarati insa se intalnesc in acelasi loc.

Nu cred ca sunteti multumiti de fenomenul numit conformism al credinciosilor baptisti din Romania. Nu sub presiunea grupului se formeaza vieti de sfinti ci prin relationarea corecta fata de Cel care a creat Grupul.

Sunt trist dragii mei Magi de la Rasarit. Sunt trist pentru ca nu am puterea spirituala sa va invat si incerc doar ca o furnica sa las in musuroiul de nisip fin cateva urme ca semn ca exist. Sunt amarat pentru ca nu pot fizic sa stau langa voi sa ne plangem pacatele. Biserica este formata din oameni simpli care nu vad nimic cenusiu. Perceptii subliminale au decat cei instruiti si doar ei inteleg ce vreti sa transmiteti cu adevarat. Oamenii au nevoie de un mesaj simplu si de un comportament deloc complicat.

In loc de concluzie. Numele voastre sunt cunoscute. Ale noastre nu. V-ati batut cu comunistii, ati luptat pentru libertatea credintei, ati predicat Evanghelia, ati scris carti care au schimbat vieti si vorbiti de la amvoane parca cu ingerii tinuti de mana timp in care noi ne-am marginit in a fi hraniti de talantul vostru daruit de Dumnezeu si sa luam ca litera de lege ceea ce ati promulgat cu seninatate.

Va intreb acum: Pe noi ne iubiti?

Dan Spaniard

Cum bine stim, omul, din inceputurile sale, a incercat sa isi raspunda unor intrebari esentiale. Inca o face si nu de fiecare data ceea ce capata este satisfacator. Incercam sa ne imaginam cum arata Dumnezeu, cum a fost la Creatie, cum a crescut primul pom, cum miroseau trandafirii din Eden.

Dezbaterea pe larg a luptei dintre forma si fondul doctrinei contemporane a crestinismului se vede neputincioasa in fata curentelor actuale care aduc aer proaspat dar si urat mirositor in mijlocul comunitatii numita Biserica. Si despletesc constient din acest tot o forma denominata Biserica Evanghelica.

Romanii sunt mai putin predilecti catre cultele protestante, neo-protestante decat vesticii si “mai” vesticii americani. Poporul nostru, pragmatic in cele cotidiene, mestesugar pana la arta, gospodar doar in curtea lui are totusi o intelegere mioritica, apofatica a ceea ce lumea numeste Dumnezeu. Parintii nostri nu au fost influentati doar de epoca stalinista si de conceptiile despre proprietate ale lui Marx dar si de aura Bisericii de Rasarit care a fost intotdeauna mai profunda decat cea catolica. Am ramas niste visatori.

Amestecul intre necesitatea de a trai de pe o zi pe alta “daruita” de catre comunismul grotesc si completa detasare a doctrinei lui Isus Hristos fata de lucrurile materiale ne-au produs un hibrid cultural-religios in care l-am perceput pe Dumnezeu doar…de departe. Imposibilitatea empirica a omului de a-L percepe pe Creator a produs aceasta doctrina apofatica de negatie prin care se ajungela Dumnezeu prin tacere. E frumos. E etic.

Cand Dumitru Cornilescu, Tudor Popescu si alti prieteni au decis sa faca un reload la ceea ce Luther produsese cu 500 in urma in Germania, adica sa descopere Cuvantul plebei s-a produs un fenomen social pe care as vrea sa il recuperam in intelegere in urmatoarele randuri. Omul de rand a inteles ca poate fi prieten cu Dumnezeu. A citit Geneza in care Dumnezeu isi spune “Sa ascund Eu oare de prietenul meu Avraam ce am de gand sa fac?” Adica actorii lui Octav Bancila din Noi vrem pamant! sa fie prietenii Absolutului? Adica ciobanul ardelean cu fluier de trestie sa ii cante Creatorului si sa se intrebe ca si Parintele Cleopa “Dealurile astea sunt spatele lui Dumnezeu. Daca ele arata asa de frumos… oare cum Ii este fatza?”Acea mana de oameni a reusit sa iL faca sa clipeasca pe Dumnezeu pentru neamul romanesc. Revelatia s-a produs lin, curat, de la Suflet Suprem la acea “alma” pamanteasca. Dumnezeu si creatia Sa si-au unit iarasi suflul intr-o unire organica, necesara, de reimprospatare a dragostei.

Biserica Ortodoxa a ramas la fel, cu oamenii sai credinciosi, cu cioturile sale. Cei noi s-au oranduit, au fost oprimati, au crescut, au supravietuit. Unii dintre ei s-au unit in rugaciune cu preoti ortodoxi, catolici care nu s-au lepadat de credinta, au impartit aceaiasi bucata de paine in puscariile comuniste si au incremenit eternitatea in locuri construite de catre sistemul stalinist pe post de iad pamantesc. Acum sunt in cer impreuna cu talharul, cu femeia samariteanca, cu Barthimeu, cu ucenicii, cu Pavel si Isus.

Decembrie `89 a revitalizat ceea ce neamul romanesc avea sub unghie doar. O farama de pragmatism pe care nu-l intelegea la nivel global. Preotii trebuie sa descopere statui impreuna cu ministrii, evanghelicii construiesc Biserici cat mai mari, mormonii cotrobaie cu bocanci de miner printre sufletele naive, Bivolaru cauta adepti pentru imperechere in grup si terapie de shaman…

Aici a fost inceputul sfarsitului. Libertatea naucitoare, nerecunoscuta doar de catre scepticii nepregatiti, a dat nastere intolerantei unui raspuns ambiguu. Pentru ca Isus a avut tandretea de a mi se revela atunci sintagma “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” au devenit doar ale mele. Pastrand doar esecurile si fiasco din curtea celuilalt am devenit cunoscatori absoluti. Au aparut doar raspunsuri clare, cinice si nici urma de rabdare in asteptarea cunoasterii revelate.

Descartes, in incercarile cu ajutorul ratiunii de a demonstra existenta lui Dumnezeu explica: Daca eu sunt imperfect, tu esti imperfect atunci a trebuit sa existe Cineva Perfect care sa ma creeze. Oare aceasta imperfectiune derivata din degringolada lui Adam nu ne da impulsul social normal de a accepta eroarea personala si de a accepta raspunsul propriu: NU STIU?

O relatie adevarata cu Divinul te face sa raspunzi cu NU STIU daca esti intrebat de ce Dumnezeu a ales o prostituata pe nume Rahav sa ajute poporul Israel intr-un razboi asa de important. Adevarul are atributul de a fi absolut pe cand omul lupta in tot cursul vietii pentru o perfectiune atinsa doar cu ajutorul lui Dumnezeu.

Nu cred in ecumenism daca asta reiese din cele cateva randuri lasate mai sus. Nu cred in intalnirile dintre Papa si Patriarhul din est la care iau parte cateva sute de televiziuni sa reproduca evenimentul in direct. Nu cred ca prin yoga iti gasesti linistea si nici prin autosugestie. Cred insa in recunoasterea micimii mele in fata Adevarului, cred in universalitatea mantuirii si cred ca Duhul Sfant in umblatul sau pe “deasupra apelor” atinge oameni la care eu nici nu ma pot gandi.

Desi pare paradoxal, Bisericile conservatoare evanghelice sunt mai deschise catre universalitatea mantuirii decat cele liberale. Pentru ca atata timp cat se explica pentru care motiv se intampla sau nu un act in ritul individual-ecumenic da posibilitatea alegerii. Pe de alta parte, in comunitatile evanghelice liberale individul face ce vrea fara sa aiba un temei doctrinal.

Orice subiect social cu o crestere normala spirituala are parte de cel putin un raspuns ambiguu in fata intrebarilor nenumarate nascute din zbaterea social-religioasa. Clarificarea acestor zone cenusii se produce doar prin discutia cu Cel care le produce ca si Motor Unic al Universului. Momentul (care dureaza in functie de puterea de receptie a crestinului in cauza) acela de neliniste, de lupta interioara, de neinteles, reprezinta semnul ca esti acolo unde trebuie. Pe Cale.

Declinul aparent al cunoasterii tale ca si crestin reprezinta doar o asteptare a revelatiei. De aici si intarzierea raspunsului tau catre public. Asertiunile unui crestin ar trebui sa il reprezinte pe cel care a intemeiat crestinismul. Si nu era Pavel, era Isus. Oglindirea in gandirea divina da putere in exprimare si poate schimba vieti. Restul seamana cu Parlamentul Romaniei unde toata lumea detine raspunsuri absolute, nimeni nu recunoaste indoiala si toti au zambet de lider.

Unii evanghelistii gresesc prin trairea in inertie. Sunt beneficiarii unor forte din trecut care se compun si descompun aleatoriu in societate.

Unde este strigatul sfasietor al lui Iov dupa cautarea unui raspuns si care i-a dat fiori lui Dumnezeu desi El detinea Adevarul?

A tine cont de indoielile tale implica o cautare continua a lui Dumnezeu si de aici acceptarea scepticului de langa tine. Nu oferi raspunsuri oferi calea spre raspuns.

Intoleranta unei ambiguitati in raspunsuri nu inseamna imbratisarea Adevarului ci niste ochelari moderni de cal care denota o cunoastere superficiala a unui Creator care s-a aplecat intelegator atat peste un Moise care vorbea prost, peste un pescar ca si Petru, dar si peste un Pavel filosof si peste un cautator ca mine, ca tine… Dan Spaniard

Isaia 40:25 “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el ?” zice Cel Sfânt.

Isaia 44:6 “Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu”

Un nou curent bantuie printre noi, crestinii. Apucam cu nesat informatie din carti, televiziune, ziare, amestecam cu inocenta aparenta si ne construim cea mai lejera doctrina personala. Sincretismul.Din timpul Renasterii cand s-a inteles ca Omul este capabil de a sterge scuipatul de pe propriul obraz cu zambet pe fata doar prin forte proprii, cand Maria mama lui Isus a putut fi admirata si in Europa ca intr-o agora greceasca in forma empirica dupa ce mana iscusita a lui Michellangelo a faurit-o, cand nimeni nu voia sa se asemene cu Iuda din Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, cand Papa era in apogeul lurcrarii sale emitand indulgente pentru iertarea pacatelor enoriasilor, pana in zilele noastre cand tot ceea ce inseamna act politic, social se produce doar pentru o crestere a bunastarii a Majestatii sale Omul.

Este clar ca Biserica nu poate face fata acestei miscari. Putine sunt comunitatile crestine care fac diferenta intre umanism si crestinism. O coagulare de idei ar insemna o filosofie cu doi dumnezei chestiune ce intra in contradictoriu cu crestinismul monoteist. Fara sa ne dam seama, suntem pe cale de a crea un curent de apostasis a invataturilor Bisericii primare si de imbinare a lor cu ceea ce ni se pare potrivit pentru a ne situa in centrul activitatilor cotidiene. Spun ca umanismul este cel mai periculos curent care poate afecta crestinismul pentru ca fenomenologia sa ne centreaza in Univers si consecinta acestui fapt aduce placere. Pe cand placerea este cel mai greu de inlaturat.

Nevoia de cunoastere, asimilare, reala de altfel in randul societatii, a dat falsa idee umanistilor ca totul se poate invata, orice se poate capata, daca vrei. Omul naste alt om. Au existat, in timp, sofisti care au crezut ca pot invata virtutea, dragostea, adevarul. Hegel spune: “Intr-o parte sta cunostinta si in cealalta Absolutul (Dumnezeu)”. Ei bine din Absolut, din Dumnezeu vine dragostea, adevarul, virtutea. Ele nu pot fi invatate, transmise pe cale orala, scrisa si nici macar prin exemplu fara ajutorul lui Dumnezeu.

Revenind la sincretism. Crestinii incapabili de o intelegere corecta a vietii cu Dumnezeu, sterpi in cunoasterea fundamentala, adoptand o atitudine pasiva fata de Biserica si principiile sale au incercat sa invete a fi buni, cu dragoste, blanzi, prietenosi. Si multi au reusit. A lasa darul lui Dumnezeu originar la o parte pentru o incercare pedagogica de a arata dragoste reprezinta cel putin o blasfemie. Sa-i refuzi lui Dumnezeu mana? A ramas proverbiala intamplarea cu Bach cand acesta ii scrie o epistola unui verisor care ii trimitea in mod regulat vin din alta provincie a Germaniei. “Dragul meu var, […] Transportul costa 16 grosi, livrarea 2, impozitul local 5 si 3 pfenigi, impozitul general 3, poti sa socotesti si tu, draga vere, ca fiecare litru de vin ma costa aproape 5 grosi, ceea ce zau e mult pentru un dar”. (Davitt Moroney, Bach – O viata iesita din comun) Asa crestinul umanist este tributar aceluiasi sistem de perceptie a lumii incojuratoare. Totul trebuie sa reprezinte un act care sa aduca beneficiu.

Or, este de la sine inteles ca saracia nu poate fi inteleasa de catre un umanist. Sau mai bine zis nu poate fi acceptata. Ideea prinsa din zbor de catre crestinismul neautentic a dus la schimbari de viziune asupra vietii Bisericii in general. Drept urmare, clasele sociale au devenit evidente intr-un loc care prin definitie apartine lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care ne vede pe toti la fel. Fluidizarea unor concepte fundamental crestine deja postulate prin vietile atator crestini cu altele cu carácter pur social duc la sincretismul actual, generator de intrigi, chin, fiasco social.

Omul modern pare sa nu fi inteles rostul conoasterii. Zbuciumul, lupta interioara duc la cel mai inalt nivel al verbului “a sti” – cunoasterea de sine. Or, aceasta cunoastere se face doar impreuna cu Cel care l-a creat, cu Dumnezeu. Stadiul cel mai inalt al evolutiei iubirii de sine este acela in care intelegi de la Creator ca tocmai prin jertfirea egoului, prin supunere, prin daruirea totala pentru cei de langa tine capeti o mantuire a aceluiasi sine. Oferind totul capeti totul. Umanismului ii este imposibil de experimentat acest fenomen. Indecenta aceasta ascundere a omului dupa om. Crestinismul veridic nu opreste cautarea omului. El isi cauta binele sinelui prin dedicarea totala lui Dumnezeu. Ratiunii nu ii sunt incremenite functiile. Dragostea fata de propria fiinta, de care vorbeste insusi Isus Hristos – si careia i se atribuie valorea reala, se reflecta prin cunoasterea Celui care a creat-o. Pentru ca ne iubim vrem sa fim mantuiti. Farmecul imperfectiunii omului si element de baza al doctrinei umaniste si-a facut loc, din nefericire, si in anumite cercuri pseudo-crestine. Pacatul este rezultatul imperfectiunii omului si punct. De ce nu – Pacatul este rezultatul imperfectiunii relatiei omului cu Dumnezeu? Exteriorul este imaginea, oglindirea interiorului. Reprezentam social ceea ce simtim in noi insine. Si prapastia dintre om si om s-a produs pentru ca fiecare s-a pus in centrul Universului. Pe cand Universul nu poate avea decat un Centru. Oamenii si-au exteriorizat amorul fata de sine prin actiuni egoiste dar si caritabile. Omul de unul singur nu se poate raporta decat dezechilibrat fata de natura si semeni.

Biserica, atata timp cat isi formeaza principiile de functionare dupa om, stat, putere, cade intr-un sincretism care duce la moarte. Pe drumul Damascului, Saul s-a intalnit si cu alti oameni. L-a ascultat doar pe Dumnezeu. Comunitatea religioasa isi dezvolta momentele printr-o prealabila sincronizare cu Hristos si de aici deriva dragostea de semeni. Crestinismul este sensibil cu omenirea pentru ca ii doreste salvarea sufletului si ducerea sa spre perfectiunea dumnezeiasca.Orice amestec uman in dragostea divina duce la hibrizi nedoriti, la disfunctionalitati sociale. Istoria ne este martora. In loc de concluzie. Libertatea decernata ontologic ne lasa loc de a alege intre a oferi un bine absolut omului care are in vedere mantuirea sufletului sau pe langa satisfacerea celor trupesti si un bine temporar care isi are ca obiectiv doar incoronarea individului ca si centru al Universului. Amestecul acestor concepte duce la sincretism, moarte spirituala.

Am reusit sa poluez intr-atat atmosfera incat anotimpurile nu mai sunt ca in trecut. Am construit atatea arme incat o simpla apasare de buton pot distruge o jumatate de planeta. Dumnezeu in schimb continua sa dea de baut pasaricilor aruncadu-le roua dimineata pe frunzele inviorate… Sa fiu eu oare stapanul lumii?

Dan Spaniard

Chinul in sine este un fenomen tacit al imposibilitatii de a te manifesta fizic, brutal poate, elementar. Ontologic avem un ritm social care ne indeamna de a rabufni, de a scoate ceea ce intr-un moment dat ne distruge calmul, fericirea, buna randuiala a vietii.

S-ar putea sa fiu acuzat de un mesaj cu tenta freudiana dar va asigur ca nu este asa. Ma intriga intr-un fel aproape cronic formalismul si comportamentul acesta monocrom al meu, al tau, al lor. Fara sa ne dam seama, suntem arhitectii unui astfel de sistem care ne aduce prejudicii atat ca segmenti ai societatii cat si ca pretendenti la cetatenia cereasca.

Insuficienta cu care ne raportam la comunitatea din care facem parte am reusit sa o ridicam la rang de stiinta. Dar aceasta insuficienta produce un chin. Un chin care nu ar exista in cazul unei relatii directe cu Dumnezeu. Nu reprezinta un chin, o suferinta faptul ca daruiesc din ceea ce am celui neajutorat. Este doar aroma lasata in urma de catre prietenul meu Isus. Este fermecator crestinismul prin puterea unica de a schimba o datorie intr-un act firesc.

Hegel scria “Viaţa lui Dumnezeu şi cunoaşterea divină pot fi deci într-adevăr exprimate ca un joc al dragostei cu ea însăşi.” Dragostea nu isi castiga existenta reala decat prin infaptuirea sa. Deci ea fiinteaza doar asa. Restul e iluzie. Termenul final al dragostei este dragostea traita. Restul e hazard.

In noi exista chinul pentru ca dragostea fiinteaza pentru noi. Am reusit sa schimbam intelegerea originara a acestui sentiment divin si am capatat suferinta. Dragostea a fost pecetluita cu ceara rosie in momentul suflului divin peste om ca acesta sa existe armonios social. A fost lasata prin testament cu proprietatea de a fi imuabila. Si totusi ne-am incapatanat sa-i schimbam locul. De aici, chinul.

Avem o curiozitate continua de a ne cunoaste mai bine. Am facut din asta o arta. Ne introspectionam tenace doar pentru a ne descoperi o suferinta, neplacere pe care sa o inlaturam prin orice metoda. Este o traire pentru noi insine. Este dragostea pe care ne-o purtam in chip barbar. In comparatie cu amorul avut fata de propria persoana relatia noastra cu cel de langa noi reprezinta doar o presupunere. Nimic nu este mai sigur decat dragostea fata de mine.

Contestam actele celorlati in relatia cu noi pentru ca nu se pliaza pe ceea ce noi chiar credem ca ni se cuvine. Cu alte cuvinte “Tu nu ma iubesti pe mine, cum ma iubesc eu!”. Astfel de asteptari produc… chinul.

Suflul delicat al lui Dumnezeu in momentul creatiei a avut concetrat elementul dragostei. Noi l-am numit sentiment. L-am folosit dupa bunul plac si ne-am dat seama ca cea mai buna utilizare este chiar pe propria persoana. Egoism.

Transformarile la nivel de substanta a sufletului, al trairii care aduc neplaceri spontane, anormalitati si chin interior survin din incapatanarea de a elibera dragostea.

Omenirea (si de ce nu mare parte a crestinismului actual) nu a inteles ca unica modalitate de a comunica, trai armonios este daruirea dragostei. Nu se poate intruchipa spiritul ca si obiect in viata empirica fara agape. Altfel, ar ramane doar un dat de care te folosesti sa existi. Ce trist.

A astepta sa dobandesti, a ramane doar un receptor in viata sociala, inseamna o cunoastere a dragostei din exterior. Lumea colorata, briza care iti mangaie parul balai, nisipul care scrasneste de durere sub pasii tai greoi, frunzele care fac cu mana lui Dumnezeu capata alta nuanta cand esti in interiorul dragostei. Numai asa o poti imparti.

Dragostea este singurul concept capabil sa supravietuiasca acestei lumi intense, pervertite si plina de zbucium. Doar ea scindeaza bunul de rau si determina relatiile care nu pot fi percepute empiric. Este ceea ce uneste mana ta de crestetul unui copil bolnav, lacrimile tale de tarana de unde ai venit, zambetul tau de fericirea unui prieten. Restul… e chin.

Unde totul se termina incepe dragostea. Pentru tot ce pare desfiintat prin constrangeri cauzale, prin fenomene dominate de coercetiv exista dragostea.

Suntem oare un public luat pe neasteptate de catre reprezentatia lui Dumnezeu pe pamanat avand ca actor principal dragostea?

Dan Spaniard

Da. Sunt impotriva autosugestiei. Pentru ca este o pomada temporara care isi pierde efectul intr-un timp dat dupa care revenim la situatia initiala. Dupa cum nu poti crede veridic in Dumnezeu prin acest procedeu de asemenea nu poti trai ca si crestin mintindu-te incontinuu ca asa trebuie sa faci, deci vei face.

Augustin spune asa de romantic intr-una dintre scrierile sale: “Adam s-a indragostit de Eva nu pentru ca era frumoasa ci pentru ca iubirea lui a facut-o frumoasa”. Marele ganditor prefigura dilema actuala a mesajului social oferit de Biserica: Autosugestie sau Exercitiu Sfant?

De ce zambim cand ni se vorbeste urat? De ce plangem cu cei ce plang? De ce mergem duminica la Biserica?
Reprezinta totul o consecinta a unei relatii reale cu Dumnezeu sau am reusit sa punem la punct atat de bine un sistem psiho-social care sa functioneze ca un ceas elvetian?

Societatea, in simplitatea ei si in dorinta tampa de a experimenta lucruri noi cu toate ca majoritatea duc la “fracaso” reuseste totusi sa-si mentina eul social la un nivel de plutire pe care noi il numim normalitate. Dumnezeu vrea sa fim oameni normali?Am convingerea ca ca segregarea finala se va face si dupa acest criteriu. Am invatat a fi crestini sau am fost pur si simplu crestini?

Una dintre cele mai tulburatoare drame ale societatii moderne este fobia fata de dragoste. Frica esecului ne macina mintile in asa fel incat acestea devin pervertite si nu mai pot raspunde coerent in fata stimulului social. Paradoxul apare din faptul ca totul are fatada normalului. Ne este frica sa iubim pentru ca ne este frica sa fim inselati. Avem teama in a oferi dragoste nu pentru ca maine putem capata ura ci din cauza faptului ca nu o avem.

Rezidenta luciditatii in noi ar trebui sa aibe ca rezultat recunoasterea nimicniciei noastre si nici pe departe o lectie de “amor” invatatala Sunday School sau in decursul anilor petrecuti intr-o biserica.

Una dintre cele mai ciudate aspecte ale relatarii evangheliilor consta in faptul ca in nici un loc nu este prezentata vreo lectie a vreunui ucenic in timpul celor trei ani si jumatate petrecuti cu Isus. L-au lasat pe El. Sunt convins ca fiecare dintre ei ar fi putut face macar o singura reprezentatie oratorica catre multimi. Si totusi nu s-a intamplat asta. L-au lasat pe Isus sa vorbeasca pentru ei. Aspect rar intalnit in vremurile moderne.

Pentru ca traiesti intre oameni esti om. Spita ta regeasca, sangele tau albastru s-a convertit intr-un rit absurd, plictisitor, redundant. Tu trebuie sa fii crestin, nu esti crestin.

Acuz crestinismul acestui mileniu de frivolitate. Lucrurile de capatai au fost uitate si doar comportamentul social-cristianic a fost adoptat corespunzator. Foloseste cuiva zambetul oferit cand nu este facut din inima? Are vreo relevanta darnicia in conditii mai putin etice? Da, are dar doar pentru beneficiari. Nu si pentru tine, subiectul.Este asa de ciudat ca totusi oamenii nu au inteles in doua mii de ani cum ca doar lucrurile facute din dragoste reala pot misca inima lui Dumnezeu si nu crestinismul de Broadway. Biserica nu este un ONG, este amprenta lui Dumnezeu in spatiu.

Din punct de vedere psihologic imposibilitatea gasirii unei certitudini produce acte ca cele relatate mai sus. Oamenii incearca din rasputeri sa umple vidul care ii domina, prin acte, gesturi, lucrari care insa sunt sterpe in ele insele lipsindu-le de mireasma esentiala, dragostea.

Exercitiul cu divinitatea este insa altceva. Reprezinta lupta zilnica impotriva pacatului, este recunoasterea micimii tale, este trairea empirica a bucuriei unei victorii si a lacrimilor in cazul caderii. Este discutia continua cu Creatorul, este cearta ta cu El, este linistea in care iL asculti cand iti sopteste la ureche, este pacea intelegerii ca esti Fiu de Dumnezeu. Autosugestia rapeste omului farmecul poticnirii, ii provoaca un somaj in munca alergarii, ii rapeste dorul dupa premiul mult dorit, ii clatina speranta pentru o lume viitoare, ii napastuieste planurile si discutiile cu Dumnezeu. Lupta cu mine trebuie sa existe. Este un fragment din crestinism. Restul este doar haos aranjat de psihic intr-o forma aparent viabila. Avem un razboi ancestral cu raul si trebuie sa simtim asta. In lupta cu mine sigur eu voi iesi invins. Autosugestia este o lucrare a mea si axiomatic voi pierde. Lipsa argumentului divin imi transforma lupta catre cer intr-o zona de complacere. Lectiile bine invatate imi dau vizibilitate sociala si ma tranforma in vid pentru Creator.

Tocmai acest proces de lupte interioare, de infruntare a momentului ne da statutul de oameni cu pretentii paradisiace si nu autosugestia care ne confera trivialitatea unui software inteligent. O stea straluceste ca o lumanare a lui Dumnezeu si o pot vedea pe cer dar si in sclipirea unui lac pe o strada laturalnica. Depind de El. Aceasta dependenta fizica fata de Creator este omisa in mod constant de crestinismul actual care pare ca vrea sa fiinteze in el insusi. Este insa imposibil. Cum spuneam intr-un alt text, suntem chemati sa dam ceea ce nu avem (de fapt) si anume dragostea. Magia este peste puterile mele dar Dumnezeu o transforma in act prin mine. Fiorul lasat in tine de Dumnezeu ia forma printr-un act regesc, de dragoste. Stimularea propriului psihic duce la anarhie, haos, vid, surogat.Trebuie sa ajungem sa binecuvantam pe oameni cu lacrimile noastre, nu sa consumam batiste. Trebuie sa mergem la Biserica duminica caci Dumnezeu ne-a dat intalnire acolo nu pentru ca asa am facut zece ani si acum nu mai pot incalca regula.Dumnezeu nu vrea de la mine sa imi suspend emotiile, sa incremenesc clipa, sau sa dau rugina la o parte de pe trecutul meu. Vreau sa traiesc intens fiecare clipa, sa aleg, sa-L simt si sa dau dragoste.

Este plictisitor si obositor in acealsi timp sa traiesti in autosugestie. Este un ritm de viata care nu aduce nici un dram de bucurie. Capeti victorii fictive, triumfuri fugare care nu iti demonstreaza in timp decat incapacitatea ta ca si individ de a putea trece peste rau. Dumnezeu ar fi ales sa nu se reveleze oamenilor daca stia ca acestia pot invinge totul singuri. S-ar fi “limitat” in a exista fara sa intervina. Numesc autosugestia o lupta cu tine insuti fara ajutorul lui Dumnezeu. Este raul nelocalizat care domneste in societatea moderna peste sufletul indivizilor. Spun nelocalizat pentru ca din punct de vedere social este invizibil. Noi NU stim daca x sau y face un bine sau a invatat sa faca un bine. Doar El stie.

Am ajuns sa ne apoteozam prin a ne induce acte sociale fara sa credem in ele. Suntem dumnezeii nostri. E tragic.Comportamentul veridic sta intr-un exercitiu sfant, de lupta, trairi, bucurii, esecuri alaturi de Creator la care ne raportam in functie de stadiul nostru spiritual in momentul dat. Este impenetrabilitatea, imunitatea de ambasadori ai Cerului oferita cadou odata cu intoarcereala El. Autoinducerea unor acte sociale duce la o rutina ruda cu pervertirea sufletului si are ca rezultat esecul. Nu vreau sa-L proiectez pe Dumnezeu in societate ca pe o stea care se vede in lac ci ca una careia i se poate savura splendoarea direct de pe cer… Dan Spaniard

M-am gandit de mai multa vreme sa dezbatem impreuna acest subiect. Este deosebit de important statutul nostru de persoana in mijlocul unei mase sociale pe nume… Biserica.Rasfoiesc un referat al unui autor necunoscut care analizeaza “Psihologia Multimilor” a lui Gustave Le Bon. Ca si autorul cartii incearca o explicatie a comportamentului colectiv in functie de experienta, studii, referate etc.

Sa aruncam o privire asupra comunitatii numita Biserica. Formata din copii, tinerii, persoane in varsta, Biserica reprezinta o masa de oameni care se aduna intr-un loc bine stabilit pentru a-L slavi pe Dumnezeu, a-si spune pasurile, a asculta predici. In spatele acestor procese simple la prima vedere se regaseste dorinta oricarui membru sanatos de a creste din punct de vedere spiritual, de a ajunge la un stadiu inalt de cunoastere a divinitatii. Cate dintre aceste procese sunt REALE, cate sunt INDUSE si cate sunt FALSE? Este o intrebare dificila si raspunsul pe masura ei. Voi incerca sa relatez cateva idei care emerg din din reprezentarea fizica a Bisericii in societate.Premisa este aceea ca numai Dumnezeu stie cat de real ne pocaim, incercam sa ne apropiem de El si cat de veridice sunt actele noastre de crestin. Noi, ca si componenti ai grupului nu facem decat sa interactionam cu ceea ce ni se ofera. Stimulii sunt actinunile celorlati din Biserica care se resfrang (daca vreti) asupra noastra ori de cate ori suntem subiecti.Gustave Le Bon considera ca intr-o comunitate dispare personalitatea constienta si se formeaza asa zisul “suflet colectiv”. Astfel, membrii comunitatii respective se supun Legii unitatii mentale a multimilor, care spune ca toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele grupului respectiv. Este Biserica asa? Daca DA este oare bine? Doreste oare Creatorul tau aceasta contagiune cand el a dispus oamenii intr-o maniera asa de eterogena? Ar vrea Dumnezeu sa dam dovada de “spirit de turma” doar pentru ca “turma” se numeste Biserica?

Dezideratul divin este acela de a fi “invatzat” sa fim crestini?La toate aceste intrebari eu mi-as permite sa raspund cu NU. Tu, care frecventezi un Lacas Sfant de 10, 20 de ani ai putea sa ma contrazici si sa imi spui ca e bine sa faci ca toti caci numai asa a putut fiintza Biserica doua milenii. Am sa te contrazic cu cateva argumente.Multi confunda, din nefericire, Biserica cu o masa de oameni stransi laolalta si pastorul ei cu un lider carismatic. Daca Biserica este doar o… “Multimea este o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de nationalitate, profesie sau sex, indiferent de imprejurari care ii aduna impreuna” (Gustave Le Bon, Psiholgia Multimilor) atunci degeaba a murit Isus. Si daca pastorul Bisericii este doar un… “individ care prin carisma sa lidereaza masele mai mult prin credinta indivizilor decat pe talentele sale personale si mai mult decat atat acestia intretin relatii cu el foarte personale, subiective bazate pe o ILUZIE de reciprocitate” (Serge Moscovici, Psihologia sociala sau masina de fabricat zei) atunci crestinismul este doar o inventie a unui oarecare Cezar roman.Biserica este (sau trebuie sa fie) multimea lui Dumnezeu si nicidecum o adunare de ordin informal in care oamenii isi adjudeca dreptul de crestin, isi reprima viata dezordonata din timpul saptamanii sau isi poarta hainele de “sus” doar in scop estetic.

Or, asta ma face sa spun ca imi este greu sa ma intorc definitiv la Dumnezeu. Pentru ca imi este rusine de El. Mi-am dat seama, mai mult ca oricand, ca Dumnezeu ma vede in fiecare zi si nu numai duminica. (poate parea pueril ceea ce spun – insa este realitate zdruncinatoare care ma urmareste de ceva vreme).

Revendind la ideea initziala afirm ca Dumnezeu vrea valori personalizate, vrea indivizi separati si vrea pocaiti cu o singura entitate. Nu putem merge in Cer strecurandu-ne cu gloata. Daca un frate da o paine unui sarac si eu fac la fel asta nu inseamna ca am INTREPRINS exact acelasi lucru. Fizic e la fel, spiritual doar Dumnezeu stie de ce a facut-o el… si cu ce scop am facut-o eu. Mimetismul acesta mecanic, sec, fara vlaga se oglindeste in vietile multor membrii de Biserica.

Cu privirela Lider Carismatic vs Pastor sunt multe de spus insa voi accentua doar cateva aspecte. Spre deosebire de un lider al unei oarecare multimi care prin carisma lui poate atrage noi aspiranti la ideile sale, pastorul unei Biserici reveleaza Cuvantul lui Dumnezeu. Cuvintele nu sunt (sau nu trebuie) sa fie ale lui ci ale Scripturii. El nu urmareste un scop care sa ii produca avantaje fizice ci doar sa intoarca pe oameni cu fatza spre Dumnezeu. Este o moda, mai ales aici in Occident, de a prezenta totul ca intr-un show. Marketing.ul si-a facut loc cu destoinicie si in Biserica. Oamenii incearca sa fie cat mai “ca lumea” ca acestia din urma sa isi arunce o privire asupra lor. Bisericile parca se roaga de oameni sa le cumpere produsul. S-a uitat ca inainte se pocaiau oamenii pentru ca li se parea atat de frumos felul de vietzuire al crestinilor. Mi s-a scris in ultimul mesaj asa “Uite-te cu bagare de seama la sfarsitul felului lor de vietzuire” (am parafrazat). Puterea exemplului da viata. Dragilor, eu degeaba scriu eseuri si voi, oricare ati fi, degeaba imi raspundeti cat mai elitist pentru ca nu asa ajungem in cer ci printr-o viata si un fel de vietzuire sfant.Concluzionand, sugerez mai ales tinerilor sa faca ceea ce eu nu am fost capabil sa fac cand eram ca ei si anume sa poata segrega intre “o oarecare multime” si “Biserica” si mai ales intre “lider carismatic” si “mentor, pastor”.

Nu invatati sa fitzi crestini ci dimpotriva fitzi originali in fatza lui Dumnezeu, nu imitati ci cautati raspunsuri ca sa facetzi binele.

Comentati tot ce va place sau nu. Puteti face upload la eseuri, ganduri, nemultumiri aici sau pe

www.sincolores.com