Dezvaluiri si reactii

Incerc de multa vreme sa imi aduc aminte cine a vorbit la inmormatarea bunicii, sa refac in minte chipurile celor prezenti, sa vad filmul complet. Cimitirul stiu ca era urat, cu cruci rasturnate, cu multa iarba crescuta nefiresc peste pamantul denivelat. Un singur lucru insa mi-a ramas bine intiparit in minte. Zgomotul bolovanilor de pamant care se loveau de capacul sicriului. Atunci am inteles ca totul se sfarsise.

Moartea are un efect de sita asupra evenimentelor, fenomenelor, reactiilor pe care le traim. Amanuntele devin neinteresante brusc si doar esentialul conteaza.

Citind dezvaluirile, declaratiile, forumurile am revenit la tristetea mea, deja patologica. Ma surprinde cum oameni cu o pregatire inalta, cu o intelegere frumoasa asupra vietii pot lasa randuri asa de dure, triste si care nu duc la esential, la fond. O simpla lectura a materialelor mentionate te indeamna la … nimic. Cititorul profan si confunz in fata unei vieti deja complicate nu poate face diferenta intre lumina si intuneric, libertate si inlantuire, dragoste si ura. Ramane incatusat si nu se poate defini. Doar noi purtam vina, cei care scriem. Petre Tutea scria: “Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni.” Cum spuneam in alta ocazie: Omul nu poate ajunge la Dumnezeu decat prin oameni. Caci fara iubirea neconditionata fata de ceilalti nu poti ajunge la un Dumnezeu pe care pretinzi ca il iubesti.

Cum trebuie sa murim in fiecare zi pentru a invia o singura data asa se valideaza aspectul constientizarii esentialului cu aceeasi frecventa. Unde este miezul dragostei crestine cand facem asertiuni cu privire la procesul pocaintei unui aproape? Cine suntem noi sa stim ce se petrece exact in inima unui om cand vorbeste cu Dumnezeu? Cine ne-a dat prerogativul judecatii unei stari interioare care nu ne apartine? Drama existentei noastre sta tocmai in aceasta lupta edenica intre trup si suflet. Stim noi oare cand sufletul celui de langa noi a invins carnea?

Din nefericire, bisericile protestante s-au aliniat la groteasca ierarhie existenta in cealalta biserica (atat de detestata, de altfel, de catre lumea protestanta). Drept urmare, se face si aici diferenta intre un “biet popa de tara” si un pastor de oras, director de Institut, rector de Universitate etc. Revin, deci, la intrebarea noastra: Unde este esentialul in toate acestea? Nu suntem oare toti la fel in fata lui Dumnezeu? Cum spunea tot Petre Tutea (parca) : “In fata lui Dumnezeu un geniu si un idiot sunt verisori primari”.

Esentialul crestinismului este dragostea.

Or, nu poti avea mai putin respect fata de cineva, dar aceeasi dragoste, nu poti pune la indoiala pocainta unei persoane dar terminand dizertatia cu formule gen “Cu toata dragostea in Domnul etc etc” , nu poti iubi pe Dumnezeu si ridiculiza oamenii in public. Sau daca poti atunci nu ai gustat din esential.

Am sa scriu ceva si despre Pilda Fiului Risipitor pentru ca s-a amintit intr-unul dintre texte. Este important de observat cateva aspecte care isi gasesc similitudinea in evenimentele actuale. Unul ar fi acela ca fiul risipitor NU s-a intors si cu banii pe care ii pierduse la jocuri, cu femeile usoare. A venit sarac acasa. Si nu s-a pocait intre cei straini pentru ca NU ar fi fost inteles. La fel si cei care cad si incearca pocainta in mijlocul Bisericii cauta intelegere, iubire. Este mai usor, insa, sa ne erijam in judecatori pentru ca asta nu implica responsabilitati spirituale. Doar Dumnezeu, in postura judecatorului, “suporta” consecintele actului in sine. Oamenii eticheteaza, incatuseaza si pleaca.

Din aceste materiale care apar pe net reiese o oarecare autonomie spirituala care apartine de drept unor foruri. Eu cred ca este o iluzorie.

O multime imensa asteapta de la cei care scriu, conduc, predica, explicatia esentialului si nu sa-i surprinda captivi clipelor.

Unui om in puscarie, in timp ce dormea, se incearca a i se fura pantofii. Se trezeste si intelegand totul intr-o clipa zambeste si ii spune hotului: “Ia pantofii, ti-i daruiesc. Tu esti un om bun. Iti doreai din toata inima sa dorm adanc ca sa imi poti lua pantofii. Deci imi doreai binele”. Nu a folosit dreptatea sociala. Nu s-a lasat incatusat de moment. A ales sa fie divin. Omul era Richard Wurmbrand si peste 25 de ani a fost intampinat pe aeroport in Bucuresti, imediat dupa Revolutia din ´89, de catre… hotul de pantofi care se pocaise.

Pocainta lui Iosif Ton este unica. La fel si a unui frate sudor, inginer sau profesor. Procesele interioare nu pot fi catalogate, etichetate sau comentate. Originalitatea ii apartine in exclusivitate lui Dumnezeu. Noi nu facem altceva decat sa descriem ceea ce ne-a oferit.

Cred ca dialogurile purtate intr-o astfel de maniera nu implica solutii. Platon a ramas cu intrebari dupa Dialoguri, Balzac a murit cu un zambet fortat dupa Comedia Umana, Rousseau si-a dat copiii la un Leagan dupa ce a pus bazele Asistentei Sociale in Contractul Social si chiar Augustin a ramas “neconfesat” noua dupa Confesiuni.

“A declarat public deci trebuie sa raspund public”, “a vorbit despre mine pe net deci trebuie sa procedez la fel” , “s-a pocait la BBC deci trebuie sa-l daram la CNN” sunt lucruri pe care le-ar face si… paganii.

In loc de cocluzie. Aceste texte care seamana asa de bine cu scuturile cu cruci ale cavalerilor din Cruciade pierd esentialul prin asezare, lipsa dragostei si a pudorii crestine.

Pesemne ca stiti vorba batranului roman: “Sunt prea batran ca sa ma mai cert cu cineva. N-o sa mai am timp sa ma impac”.

Daca ne-am lasa strabatuti de Absolut atunci cand lasam randuri si cuvinte, cititorii ar invata sa iubeasca si nicidecum sa caute metode inteligente pentru razboi.

 

 

Dan Spaniard

Despre mine si bloguri

De ce ma acuzati de tristete patologica cand miroase asa de greu pe bloguri? De ce spuneti ca nu traiesc ceea ce scriu cand eu nu reusesc sa va scriu, de fapt, ceea ce traiesc cu adevarat? De ce loviti asa de repede obrazul celuilalt atata vreme cat nici macar nu va intereseaza soarta lui? De ce radeti fara ca vreun chimval sa se auda si de ce plangeti cand oamenii nu se mai inmormanteaza ci se arunca la groapa comuna?

I-am dat proprietatea de efemer lui Dumnezeu. Acum este, acum nu mai este. O fi oare surprins de asta? Provocam avorturi demiurgice rude cu blasfemia, cuprindem lumea intr-o tastatura ergonomica si apasam brutal cu bocancul pe sufletul celui de langa noi. Asta vad eu pe bloguri.

Si ca o replica a unui mesaj scris de curand am sa va spun de ce nu-mi place mie blogul.

• Pentru ca atunci cand comentam nu stam fata in fata cu interlocutorul si chiar daca scriem versete din Biblie poate ne scrasnesc dintii de ura. (avem exemple)
• Pentru ca dragostea din Corinteni 13 este asa de puternica pentru unii ca a ajuns sa acopere totul…inclusiv identitatile.
• Pentru ca scriind pe bloguri nu scapi de singuratate ci doar te adancesti in ea semanand cu un prizonier care arunca biletele printre gratiile celulei.
• Pentru ca desi devii mai cunoscut pentru altii iti dai seama ca esti un necunoscut pentru tine insuti.
• Pentru ca sunt la moda. Si asta nu dovedeste decat ca omul merge in turma toata viata.
• Pentru ca nu te fac mai creativ decat esti in viata de zi cu zi.
• Pentru ca pe blogul lui Dumnezeu (la rugaciune) scriem din ce in ce mai putin pe cand ne impingem sa lasam comentarii cat mai spumoase si originale pe net.
• Pentru ca mi-am facut si eu unul.

Dupa sutele de mesaje primite pe mail ca si o reactie la ceea ce am scris pe blogul lui Marius Cruceru va transmit ca NU am scris eu acele comentarii cu IP de Budapesta. Am facut acea afirmatie acolo tocmai pentru a opri avalansa de comentarii nepotrivite pentru un blog crestin.

Asa cum am mai spus, Marius Cruceru a oprit madness.ul intr-o maniera delicata, cu clasa. Ii sunt recunoscator pentru asta.

Ceea ce nu s-a inteles totusi – si blogul in sine si-a arat iarasi limitele cu aceasta ocazie – este faptul ca nu conteaza daca Nelu Tutac isi da sau nu demisia din partid sau din functia de Secretar General. Important este ca avem mereu buzunarele pline cu pietre. Mie mi-a provocat tristete constatand ca oamenii scriu cu rautate, sub primul impuls.

Daca Isus ar fi avut blog cu siguranta ca ne gaseam cativa destepti sa il certam ca pierde timp calatorind cu corabia avand in vedere ca ar putea sa se teleporteze unde vrea fiind Fiu de Dumnezeu.

…

Dan Spaniard

Agoraphobia spirituala

Romanul are o vorba: “a trage spuza pe turta ta”. Pot fi invinuit de asta dupa ce veti fi citit aceste randuri. Pe de alta parte ma gandesc ca nimeni nu poate vorbi mai bine despre pacat decat un pacatos. Cei care pacatuiesc constant incearca sa diminueze gravitatea actului in sine atunci cand il explica, cei care fac fapte bune supraevalueaza si atunci tu, ca si observator, nu detectezi realitatea. De ce fac oamenii toate astea?

Cum de cativa ani vad in lumea exterioara doar ceea ce simt in interior am ajuns sa cred ca totul este foarte trist. Asta pentru ca zambetul copilului din parc se opreste brusc, muzica soarelui dispare odata cu aparitia norilor si dragostea pare sfarsita sub blestemul socialului.

In Estetica lui Lipps este scris : ,,Doar în măsura în care există empatie, formele sunt frumoase. Frumuseţea lor este trăirea mea ideală, liberă în ele.” Pot aseza crestinismul pe aceasta fraza. Mai mult decat atat, consider ca atata timp cat nu poti supravietui in cel de langa tine totul seamana a haos. Dar de ce oare fugim de trairea in celalalt? De ce avem aceasta fobie? Un motiv ar fi acela ca am putea descoperi fenomene care nu ne sunt familiare si care ne-ar putea modifica intelegerea fata de persoana respectiva. Pe cand noi iubim radiografiile simple.

Viata noastra sociala seamana cu o piata (gr. agora) cu spatii deschise in care sunt asezati subiecti cu care interactionam regulat sau nu. Exista insa o goana dupa mediocritate, dupa lucruri trecatoare, dupa sine. A fiinta in celalalt este sublimul trairii. Este “don”-ul lui Dumnezeu imprumutat noua, oamenilor.

Fugim, deci, de sufletele celorlati, de trairile, necazurile sau fericirile lor pentru ca suferim de agoraphobie spirituala. Spatiile mari, neexploatate ne sperie. E atat de ineficienta asezarea in mijlocul agorei cu privirea doar spre Paradis. Dumnezeu se poate vedea doar in oglinzile oamenilor din piata unde suntem. Prin lipsa de empatie, de cautare in sufletele celorlalti nu facem decat sa ii inecam in propriul neant, sa ii facem una cu nefiinta noastra.

Citesc bloguri crestine si scriu si eu cu picul pe al meu. Realizez ca totul este pierdere atata timp cat nu iubesti. Si iubirea tocmai asta e: fluidizarea ta cu cel de langa tine. Sunt asa dezamagit de “pietele” unde intru sa citesc despre crestinism si crestini. Tocmai din aceasta frica de a iesi in piata sufletelor pentru contopirea sublima si intelegerea vietii asa cum a creat-o Dumnezeu – pura – oamenii fac greseli flagrante invocand dreptatea. Dreptatea nu exista fara Dumnezeu. Si Dumnezeu nu se gaseste in cele mai multe mesaje…

Simtirea cu celalat cunoaste un lirism propriu doar ei. Implica o amorteala a gandirii egocentrice.

Or, observand totusi ca Dreptatea nu ne apartine, ca celalalt poate lua decizii in urma unor lupte interioare straine de cunostinta noastra si ca viata nu este construita doar din fapte ci si din afirmatii putem ajunge la intelegerea ca orice declaratie, act social cu legatura directa la aproapele nostru poate avea consecinte nefaste.

Nu putem fi extraordinari decat intr-un singur fel. Fiind crestini. Greseala celui de langa mine imi da acest portofoliu. Daca nu ar gresi niciodata cei din agora unde exist totul ar fi plictisitor, prozaic si fara nevoie de Absolut. Singura cale de a iesi din anonimatul spiritelor este acela de a iubi.

Este, deci, mai usor sa scrii despre un om decat sa-i citesti sufletul. Dar nu fac asta si paganii? (Ar spune, poate, Isus).

Dan Spaniard