Eseuri Psihologia Religiei

Ganduri despre om si Dumnezeu

Bovarismul la neoprotestanti

Consecintele faptelor noastre ne strang de gat. Putin le pasa ca intre timp am devenit mai buni

Nietzsche

In ultimele luni comunitatea baptista din Romania a reusit sa atraga atentia. Nu e vorba de legea din cele doua Camere, nici de Statutul aprobat. Nu s-a petrecut nici vreo trezire spirituala care sa determine trimiterea pe teren a reporterilor marilor televiziuni in bisericile din tara. Baptistii si-au descoperit vanzatorii.

Astfel, crema acestei comunitati religioase din Romania si-a inceput comentariile in presa, bloguri, pagini personale si de la amvonul bisericii. Cum era si normal, unii au fost pro, altii au fost contra. Ceea ce se poate citi in comentariile in jurul acestui subiect al colaborarii unor pastori cu fosta Securitate nu lamureste nici pe departe in vreun fel lectorul. Semanam, deci, cu un copil de 4 ani, aranjat, pieptanat, cu pantofiori de lac si costum de catifea, obligat de parinti sa faca poza cu un dictionar deschis pe masa. Macar de-ar avea fotografii cartea asta groasa….

Or, dupa umila mea intelegere, nimeni nu va gasi nici o solutie acestei problematici a colaborationismului din simplu motiv ca nu exista nici una. Daniel Mitrofan a facut primul pas intr-un proces care ar fi trebuit sa dureze cel mult o saptamana. A scris o carte, a facut public niste nume, a descris unele circumstante de viata. Bisericile care isi gaseau pastorii, presbiterii, diaconii ca fiind personaje in cartea Domnului Mitrofan puteau hotara o adunare generala extraordinara in primul sfarsit de saptamana dupa ce s-a lecturat cartea si se termina totul. Biserica NU putea face mai mult de atat. Pana aici ajung prerogativele sale ca si institutie. Restul, asa cum am mai amintit si in primele parti in care am discutat despre deconspirare, depinde doar de subiectul in cauza. Exista subiecti (pastori) care si-au recunoscut public pacatul, care s-au pocait sau nu (nimeni nu poate sustine nici o versiune). Exista si personaje care nu au facut-o inca public. Ar putea fi chemati de catre Biserica si s-ar putea incheia acest “conflict” de interese.

Dupa cum bine stiti, de moment, nu se produce in Romania un astfel de fenomen. Asta pentru ca ideile sunt sufocate de sentiment, dogma isi pierde atributul imuabilitatii si Hristos se pierde in multimea substantivelor proprii…

Oare exista dureri care nu pot fi ameliorate decat cu disparitia celor care ni le-au provocat? Am ajuns, cum zicea Cioran, sa-L iubim pe Dumnezeu doar din gelozia pe care o avem pe Diavol?

Avem o legatura peninsulara cu Dumnezeu. Se numeste Biserica. Ceea cred ca nu se intelege cu claritate este faptul ca Biserica nu va fi PURA decat atunci cand Hristos o va lua la El. Diferenta de ordin cantitativ va fi de asemenea semnificativa intre ceea ce exista acum si ce va fi la venirea lui Isus. Este posibil ca dupa ce veti fi citit frazele de mai sus sa considerati ca nu cred in prerogativele administrative ale Bisericii. Va inselati.

Inainte de a continua expunerea vreau sa va reamintesc principiul pe care l-am enuntat in scrierile trecute cu privire la acest subiect. Nimeni si nimic nu ne poate influenta negativ relatia personala pe care o avem cu divinitatea. Plecand de aici am putea incerca o altfel de privire asupra problematicii colaborarii cu Securitatea a clerului neoprotestant.

Or, cu riscul de a fi numit simplist in exprimare si mod de gandire am sa enunt ca nu este necesara nici o hermeneutica, nici o cautare a identitatii comunitare, nici exegeza pe notele informative aparute la lumina ca sa intelegem, noi cei din afara, ca nu exista dragoste nici de o parte nici de cealalta.

Sa rasfoim cateva comentarii:

“De asemenea, după apariţia mai multor articole, graniţa dinspre virtual înspre băncile bisericilor nu a fost nicidecum trecută, ci, mai mult, întărită cu sârmă ghimpată şi câini lup dresaţi ca să patruleze şi să muşte pe oricine ar încerca să treacă graniţa ca să motiveze membrii bisericilor pentru a se atinge de acest tabu.”

“Draga (cu mare greutate o spun) Daniel Mitrofan”

“Alin, ti-am mai spus, ai obrazul gros si daca cineva se scarbeste de atitudinea ta este in primul rand din vina ta. Daca inteligenta nu te ajuta sa comunici la modul serios cu ceilalti, daca invidia nu-ti da pace si trebuie sa ataci, daca bunul simt nu-ti spune ca oamenii s-au saturat de magaria ta si de teoriile aberante ale unora pe care ii aperi, atunci ce alta masura decat indispozitia creata la aparitia ta crezi ca ar fi necesara ca sa te determine sa-ti schimbi ranjetul intr-un zambet, aluziile in idei serioasa, invidia daca nu in pretuire cel putin in indiferenta si bineinteles respectarea proprilor principii inainte sa le ceri altora sa o faca.”

“Sa ma ierti Marius dar alea sunt articole de oameni cu pretentii? Unde saracia sa le incadrez? N-au nici in clin, nici in maneca cu rezolvarea problemei, de Dumnezeu abia daca se pomeneste, numai aluzii si carcoteli de pietari. Trei chestii deslusite sa fi auzit si eu si un kg de dragoste cum spun ei, dar habar n-au nici de judecata, nici de dragoste, numai vorbe goale de ei.”

“Si inca ceva, cine sunt pruncii astia doi de care tot vorbiti, Alin si Mangaloy?! Hai ca de primul, asta de-i place sa vorbeasca singur ca sa se simta important, …ma fac ca ploua :) , dar cine e al doilea?”

Ce ati citit mai sus reprezita doar cateva particele din dizertatiile fratilor pe “internetul international”. Acum intreb: Daca un analist ar rasfoi blogurile noastre, ar putea ajunge la o concluzie? Cu siguranta ca DA, insa nici prin cap nu ne trece care anume ar fi aceea.

Apare, deci, sindromul (!?) numit bovarism. O stare continua de insatisfactie cu privire la propria persoana (desi asta se produce doar la nivel de subconstient, in cazul nostru) si imitarea comportamentului unui anumit lider (repet, in cazul nostru). Este foarte clar ca aceasta copiere nu poate avea acuratetea dorita si atunci in jurul unui principiu corect emis de un X formator de opinii apar comentarii, sofisme, franturi de idei adevarate care se dezvolta intr-un circ de prost gust care nu are nici cea mai mica legatura cu crestinismul.

Caci curajul de a scrie, de a emite judecati cu privire la lucrurile sfinte trebuie sa reprezinte doar consecinta unei identificari corecte a fricii pe care o avem fata de Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, consider ca planurile au fost incurcate in explicatiile oferite pe diferite bloguri. Nu trebuie confundata dorinta (cred unanima) de a duce la capat procesul deconspirarii in lumea baptista cu apologetica tupeului si obrazniciei a omului ascuns dupa un ecran de computer.

De 20 de ani probabil ca nici un pastor nu mai colaboreaza cu Securitatea. De 20 de ani unii nu au tinut de cuviinta sa marturiseasca Bisericii acest pacat. Unii insa au facut-o. Ce ne ramane de facut? Fiecare Biserica in parte isi poate chema slujitorul sa dea seama pentru ceea ce face sau a facut. E asa de simplu. Dar si cei mai inversunati adepti ai deconspirarii trebuie sa recunoasca un fapt. Si anume ca modul in care se desfasoara acest proces este unul nesanatos. “Fiecare persoana merita o compasiune infinita” spunea O. Clement. Oare asa proiectam fizic aceast concept crestin?

Pun la indoiala veridicitatea acestui proces pentru ca s-a pus foarte mult accentul pe marturisirea publica si cand aceasta s-a produs, ei bine, s-a pus la indoiala sinceritatea pacatosului. (pocainta triumfalista – a fost numita intr-un caz, spre exemplu). Mainile lui Dumnezeu intinse catre pacatos nu sunt doar ca aceasta sa planga in ele. El te poate ridica, te poate ajuta, te poate intrepta de spate, te poate mangaia, te poate impinge pe scara sociala. Cine esti tu, deci, sa descifrezi algoritmul divin? Cine esti tu sa confirmi sau sa infirmi pocainta cuiva?

Mi se pare injust ca multi dintre comentatorii acestei problematici ofera verdicte publicului. Nu numai ca acest lucru este neinspirat dar eu il consider pacat. Despre cei care au colaborat se stie deja din ceea ce s-a publicat. Despre al lor proces de pocainta nu trebuie sa se scrie nicaieri. Doar Dumnezeu poate fi editorul acestei carti…

Dan Spaniard

P.S. Text necorectat.

February 24, 2008 Posted by | baptist, biserica, danspaniard, diverse, eseuri, protestant, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 15 Comments

Igiena eclesiastica

Nu sunt capabil sa imi mentin aceasta dizertatie cu privire la deconspirare doar in planul psiho-social si sigur voi atinge si elemente de teologie care, cu siguranta, vor fi mai usor de atacat avand in vedere nivelul meu nu prea ridicat de cunoastere al acestei stiinte atat de frumoase. O veste buna, cumva, pentru cei care imi trimit mesaje de nemultumire pe mail si una si mai buna pentru amatorii polemicilor pe bloguri.

Fara nici o legatura cu frumoasa intelegere apofatica a Dumnezeirii, eu vad in aceasta deconspirare care se produce intr-un mod haotic atat in spatiul laic dar si in Biserica, o cale negativa de a ajunge la Dumnezeu. In orice logica crestina ar fi singura explicatie pentru care comunitatea baptista din Romania ar ridica acest moment de fibrilatie la demnitatea unui eveniment. Altfel ar fi doar un cancan la propriu in care mamele din public ar mai pune mana din cand in cand pe ochii copiilor luati din greseala la spectacol.

Spun cale negativa pentru ca subiectul in cauza, crestinul modern roman, ar trebui sa strabata aceasta istorie de 20-30 de ani in doar cateva luni, sa o inteleaga, sa perceapa greseala in sine, sa detina un sistem comprehensiv iesit din comun ca sa poata cuprinde tot complexul de imprejurari din acea vreme si la sfarsit, in urma tuturor acestor constrangeri cauzale, sa iubeasca.

Istoria este scrisa doar de invingatori dar in cadrul crestin terminologia aceasta are altfel de conotatii. Bunaoara, istoria crestinismului numeste invingatori pe cei mancati de lei in arenele romane. Isus promite celor blanzi ca vor mosteni pamantul. Gasiti asemanari intre eroii crestinismului si cei ai politicii actuale? Oare turnatorii Bisericii au fost la fel cu cei din fabrici si uzine?

A venit vremea deconspirarii prin metode pe care nu am sa le discut aici si cei care au pacatuit in trecut sunt trasi acum la raspundere. Unii de catre societate, partide politice, familii, organizatii si altii de catre Biserica.

Instrumentul de corijat al Bisericii nu este deloc asemanator cu cel al societatii in general. Aici intervine, pacat, iertare, frati, rugaciune, post dar mai ales Dumnezeu. In Biserica, acestea nu reprezinta concepte sterile ci planuri vii, empirice, manipulabile, ale unei comunitati de oameni care au acelasi crez. Pavel a fost cel care a format un sistem de administratie al Bisericii, o randuiala. A fost inventatorul igienei eclesiastice.

Spre deosebire de cei care au compus notele acestei partituri a funtionarii Bisericii, exista acum pozitii, care in intelegerea mea sunt extremiste si nu continua masura in care este inceputa opera in sine. Oamenii se grabesc sa stranga in pumn atat trecutul cat si viitorul (caci daca tot suntem pe taram duhovnicesc putem sa intuim si locul unde se va duce un fost colaborator dupa ce va muri!?) si sa creeze, deci, un prezent care nu mai este fidel cu realitatea ci reprezinta de fapt o proiectie trunchiata a intelegerii lor despre pacat, iertare si Paradis.

Si acum intreb. Daca protestantii nu au totusi o taxonomie a pacatelor mi-ar putea raspunde cineva care dintre aceste doua pacate este mai mare: a comite adulter sau a a colabora cu Securitatea? Caci cunosc un pastor care a cazut in primul pacat mentionat mai sus si, descoperit fiind, a fost exclus din Biserica, a pierdut postul de profesor, a fost … stigmatizat cu alte cuvinte. Atunci nu ar fi normal sa se intample asa cu toti pastorii care au colaborat cu fostul regim? Sau nu? Ar castiga Biserica de pe urma acestui demers? Ar trebui oare constituite comisii speciale care sa determine gradul de colaborare, gravitate etc? Cine le-ar conduce? Ar putea fi obiectivi? Nu ar interveni eroarea umana intr-un proces ce se vrea de la Dumnezeu?

Continue reading

February 10, 2008 Posted by | baptist, biserica, danspaniard, diverse, eseuri, ortodox, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 5 Comments

Informare pentru cei impotriva informatorilor

Celebra fraza a lui Cioran ar putea reprezenta un rezumat al celor vazute pe bloguri, pagini web, articole: “Am toate defectele celorlati si totusi ce fac acestia mi se pare inadmisibil”.

Intelegerea aceasta o intalnesc in ultima vreme in unele scrieri in internet. Si in loc sa ma dumiresc ca fara Dumnezeu nu este cale pe care sa calc ma afund si mai tare in dileme pe care le creati voi, autorii.

Voi incerca, deci, prin aceste cateva randuri, sa exprim ideea ca nimic, absolut nimic, nu poate influenta negativ relatia noastra cu Dumnezeu. Spunea cineva ca aceasta colaborare a unor pastori cu fosta Securitate a adus prejudicii majore Bisericii in general, generatoare de caderi de la credinta, inchisoare pentru frati etc. Aceste fapte nu reprezinta o influenta negativa asupra relatiei Bisericii cu Divinul. Este doar o iluzie cu care ne place sa jonglam pentru ca rolul de victima isi rezerva o oarecare doza de comoditate.

Unii au ales sa vanda Biserica comunismului. Cele fizice (locasuri, trupuri de oameni, casele lor) au fost arse, prigonite, lovite. Dar Biserica a ramas vie. Pentru ca Biserica reprezinta o adunare de suflete care asteapta pe Isus. Acolo comunismul nu a avut acces. Oamenii iti pot intoarce spatele, doar Dumnezeu te poate abandona, spunea un ganditor. Si Dumnezeu nu isi poate abandona niciodata trupul.

Romanul iubitor de sfintenie se cearta cu Dumnezeu nu cu un alt roman. El ii cere explicatii Marelui Anonim, cum spunea Blaga, nu intra in polemici absurde cu aproapele sau.

Doamne, Doamne, mult zic Doamne.

Dumnezeu pare că doarme

Cu capul pe-o mănăstire

Şi de nimeni n-are ştire. (versuri dintr-o doina din Ardeal)

Faptul ca acum ne descoperim trecutul prin desecretizarea unor dosare din Arhiva Securitatii, acest lucru nu implica o schimbare a viitorului. In anii in care Petre Dugulescu s-a angajat sa dea anumite rapoarte regimului comunist, tu ai mintit vreodata? E mai mare pacatul sau? Cu privire la aceste lucruri doar Dumnezeu poate opina.

Daca nu Iuda ar fi fost vanzatorul Domnului ci un oarecare evreu care nu facea parte din cei doisprezece, in gradina Ghetemani Petru ar fi fost tot cu sabia scoasa sa-si apere Maestrul.

Or, relatia cu Dumnezeu este ceva personal. Doar personal. Oamenii, deci, reactioneaza separat, ireductibil, dupa propria intelepciune la stimuli primiti in fiecare moment al vietii. Bunaoara, daca am aflat ca pastorul Bisericii mele colabora cu Securitatea eu il pot ierta sau nu. Deci, totul se reduce iarasi la UNICA mea relatie cu Isus.

Nu sunt impotriva publicarii celor intamplate. Sunt insa complet intristat de reactiile unora care lasa comentarii, eseuri si articole. Ne lasam dusi de arhetipul romanului care se lasa in voia unei sorti … sortite de altii. E doar un joc diavolesc in care unii se lasa prinsi. Ca si ciobanul mioritic ne pregatim inmormantarea cand stim ca cineva ne pregateste uciderea in loc sa iertam, sa iubim, sa ocolim moartea si astfel sa fim frumos imbracati pentru Nunta Finala, a Bisericii cu Isus.

Continue reading

February 5, 2008 Posted by | baptist, biserica, danspaniard, diverse, eseuri, ortodox, Psihologia Religiei, religie, Uncategorized | 21 Comments

Un timp de o zi…

January 22, 2008 Posted by | Psihologia Religiei, Viata religioasa | 1 Comment

In vizita la Dumnezeu

Se vorbeste prin Geneza despre o scara spre Cer pe care urcau si coborau ingerii. O ascensiune incercata de catre credincios zilnic prin rugaciune, meditatie, vorba cu Dumnezeu. Cum nu am atribute divine nu as putea sa va spun daca este inghesuiala pe aceasta scara, daca omul impinge ingerul ca sa ajunga cat mai repede sus, sa ajunga in vizita la Dumnezeu. Ma rezum, deci, la o privire scurta aruncata peste dorinta omului de a pasi in Paradis.

Starea deplorabila in care se gaseste astazi Biserica moderna se datoreaza si urmatorului fapt. Contradictoriu cu parerea aproape unanima cum ca omul este legat mai mult de cele pamantesti decat de cele ceresti afirm ca mie mi se pare cu totul invers si asta… din nefericire. Crestinul inca nu a inteles ca in Cer se ajunge prin a iubi pe cel de langa tine. Cel de langa tine care este… pamantesc la fel ca si tine. Dimpotriva, a aparut ILUZIA vizitei la Dumnezeu in care nu mai apar elementele terestre ci doar tu si El. Dar nu poti exista decat tu si El. Tu existi prin cei de langa tine. Si relatia ta cu cei de langa tine iti confera un anumit statut cand ajungi de vorba cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul ajunge sus fara sa isi ia si trupul cu el. Se “uneste” in “duh”, “spirit”, etc uitand sa isi prezinte propria fiinta inainte lui Dumnezeu.

Este oare REALA aceasta intalnire atata timp cat ai uitat o parte din tine? Dragostea nu o poti arata doar in rugaciune ci mai ales in viata pamanteasca. Toti am dori, daca am putea, sa petrecem tot timpul sus, acolo cu Dumnezeu, sa uitam de problemele pamantesti, serviciu, taxe. Dar exercitiul acesta al convietuirii pe Terra este necesar matematic pentru intalnirea finala cu el. Trebuie sa fim aici la fel cum incercam sa ne prezentam in vizita pe care o facem lui Dumnezeu. Putem medita ca in fata unui munte. Este optional sa-l urc dar odata ajuns sus este obligatoriu sa-l cobor.

Astfel, vizita la Dumnezeu nu mai este un proces natural, nu mai are o evolutie fireasca si nu se mai desfasoara in conditiile necesare unei comunicari. Totul seamana cu tresarirea unui pasager de metrou caruia i s-a parut ca zareste prin ferestrele vagonului, intr-o statie, un prieten din copilarie.

Se spune ca Enoh a umblat cu Dumnezeu. Oricat de mult am vrea sa spiritualizam explicatiunea acestei fraze nu putem ocoli o anumita intelegere fizica a fenomenului in sine. Enoh se prezenta in fata lui Dumnezeu! In Geneza 4:16 este scris: „Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului, şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden.” S-a miscat fizic din locul in care vorbea cu Dumnezeu.

Scriu toate acestea pentru ca observ atat in viata mea cat si a celorlalti o oarecare dezorientare pe drumul cautarii lui Dumnezeu. De prea multe ori credem ca suntem la El in vizita si de fapt ne mentalizam sa credem asta. Daca este un Dumnezeu viu, adevarat care NU se gaseste in afara creatiei sale ci dimpotriva se implica, ofera, cearta, imparte dreptate etc. atunci ne vrea in forma completa la intalnirea cu El. El ne-a creat asa.

Or, trist este de observat ca ne erijam continuu in judecatori, apologeti ai unor idei, concepte pe care doar le teoretizam fara ca acestea sa ne stapaneasca TRUPUL.

Exista oameni care se „intalnesc” zilnic cu Dumnezeu in rugaciuni iluzorii (este destul de puternic adjectivul dar mi-l asum) in conditiile in care daca ar fi colegi de serviciu cu acest Dumnezeu (dintr-o data materializat) cu siguranta ca i-ar enerva cu dreptatea Sa excesiva, cu faptul ca n-ar intarzia niciodata la munca si ca ar fi favoritul sefului. Daca ne-am duce IN TRUP sa vorbim cu Dumnezeu, daca l-am vizita in sistem complet atunci atlfel ar suna discursul catre El. Si invers!

Faptul ca nu constientizam ubicuitatea lui Dumnezeu se demonstreaza in actele noastre sociale. Putem scuipa cu nonsalanta peste scrisul unui oarecare pe un blog dupa care ne rugam pentru el ca sa se pocaiasca. Ba mai penibil, sfarsim dizertatia cu un “Cu dragostea lui Isus te salut din… Toronto sau Gaiesti”. Aceasta puerilitate a intelegerii teologiei iertarii de care tot acuzam Biserica Ortodocsa este mult mai prezenta in randurile protestantilor prin astfel de acte. Exista o oarecare usurinta in a vedea pacatul tocmai din cauza iluzoriei intalniri pe care credem ca o avem cu Dumnezeu.

A disparut suferinta pentru pacat, macinarea pentru indurerarea celuilalt, mustrarile de constiinta. Am capatat, insa, o vedere difuza asupra raului. Se aseamana asa de bine cu… binele.

Cu tristetea ca nu pot stapani aceste pacate in viata mea si ca privind la voi si apoi spre Cer gust o aporie din care nu pot iesi cu un rezultat corect, inchei aceste randuri.

 

Dan Spaniard

January 18, 2008 Posted by | Psihologia Religiei, religie, Viata religioasa | 17 Comments

Iosif Ton – Despre bunătate și despre omul bun – Un alt fel de război

Urmatorul articol are ca autor pe profesorul Iosif Ton. L-am primit pe mail. Il impartasesc cu voi.

Între anii 1996-2005, preocuparea mea principală a fost viața spirituală, adică viața trăită cu Dumnezeu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le-am înțeles și le-am explicat în cursurile de viață spirituală ținute în biserici din toată țara au fost cuprinse în cartea mea Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt, publicată de Editura Cartea Creștină.

Au existat foarte multe lucruri pe care eu însumi nu le-am înțeles mai înainte și pe care le-am studiat și mi le-am clarificat cu ocazia pregătirii acestor cursuri. Pot să spun că am avut multe descoperiri noi, care mi-au îmbogățit propria mea viață spirituală dincolo de orice așteptări ale mele. Chiar și după încheierea acelor cursuri am continuat să văd, să înțeleg, să percep lucruri noi. Pe unele dintre acestea le-am scris în lunga introducere la cartea numită mai sus, introducere pe care am intitulat-o Bazele teologice ale vieții spirituale.

Subiectul acesta nu a încetat să mă preeocupe și de atunci încoace. Una dintre problemele în care am simțit că nu am o imagine destul de cuprinzătoare este aceea a lucrurilor care se întâmplă în om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, când este născut din nou (Ioan 1:3-5), când este născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), când este plasată în el sămânța lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9), și când este făcut părtaș al firii dumnezeiești (2 Petru 1:4). Întrebarea fundamentală pe care mi-am pus-o a fost aceasta: Ce se schimbă în om când se naște din nou și ce nu se schimbă? Răspunsul pe care l-am dat la cursurile mele a fost că se schimbă orientarea generală a vieții, sau atitudinea fundamentală a vieții, adică omul născut din nou este acum orientat spre Dumnezeu și urăște ce urăște Dumnezeu și iubește ce iubește Dumnezeu. Ceea ce nu se schimbă, am spus atunci, sunt obiceiurile care, în totalitatea lor, alcătuiesc caracterul. La schimbarea obiceiurilor trebuie să lucrăm noi sistematic, prin înnoirea minții (Romani 12:2) și prin trăirea reală în unire cu Cristos și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Lucrurile acestea le văd și astăzi la fel, dar Domnul m-a călăuzit să merg mai departe și să explorez mai atent și mai profund diferența dintre Vechiul Legământ, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe table de piatră, și Legământul cel Nou, în care poruncile lui Dumnezeu sunt scrise în inimă (Ieremia 31:33 și Evrei 8:10 și 10:16). După cuvintele Domnului Isus, pomul rău este făcut pomul bun, cu alte cuvinte, tot ale Domnului Isus, omul rău este făcut omul bun (Matei 12: 33-37).

Pe noi ne sperie și ne blochează cuvintele spuse de Domnul Isus tânărului bogat: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Marcu 10:18). Noi nu vedem că Domnul Isus folosește aici hiperbola atât de tipic iudaică și, mai ales nu vedem că însuși scopul lucrării Domnului Isus prin Noul legământ este tocmai să schimbe natura oamenilor și să producă oameni buni, așa cum Tatăl lor ceresc este bun (Luca 6: 35-36).

Am ajuns, deci să văd și să înțeleg că transformarea fundamentală care se produce într-un om atunci când se întoarce cu adevărat la Dumnezeu este că omul vechi a devenit omul nou, omul rău a devenit omul bun, și că atitudinea fundamental nouă din omul născut din Dumnezeu este bunătatea.

Este normal să fie așa. Fiii celui rău sunt răi, iar fiii Celui Bun sunt buni. Căci scopul fundamental și primordial al lui Dumnezeu este să-și producă fii după chipul și asemănarea Sa, fii care seamănă cu Tatăl lor, ființe umane a căror trăsătură fundamentală de caracter este bunătatea.

Așadar, am început să fac un studiu nou despre bunătate, să fac o analiză și o definire mai clară a bunătății.

Ce este bunătatea și ce înseamnă să fii om bun? Chemarea esențială a lui Dumnezeu este ca din noi să piară orice fel de răutate și, dimpotrivă, adică prin contrast cu aceasta, să fim buni unii cu alții, să fim miloși unii cu alții și să ne iertăm unii pe alții, cu continuarea că dacă suntem copii preaiubiți ai lui Dumnezeu trebuie să fim buni și plini de dragoste ca Tatăl nostru (Efeseni 4:31-32 și 5:1-2).

Dar ce înseamnă toate acestea? Cum trebuie atunci să se trateze copiii lui Dumnezeu unii pe alții? Și, de ce există în multe biserici evanghelice atâta răutate, atâta intoleranță, atâta violență verbală (care ucide mult mai radical decât violența fizică!)?

În ultima vreme, am lăsat la o parte alte scrieri și am studiat pe larg tema aceasta, și m-am pregătit să scriu despre ea o serie de eseuri și, poate, chiar o carte întreagă.

Ei bine, tocmai acum, când eu sunt pregătit să scriu despre bunătate, au izbucnit atacurile feroce asupra mea, asupra trecutului meu și asupra caracterului meu pe un anumit blog și de acolo pe multe altele, care fac înconjurul lumii.

Vă mărturisesc că nu le-am citit. Cineva care mă iubește le-a citit și mi-a spus foarte pe scurt ce se scrie și cine scrie. Am înțeles că se scrie foarte mult și deci mi-ar trebui un timp îndelungat să le citesc pe toate. Ce risipă de timp, când Domnul îmi cere să studiez și să scriu despre bunătate!!!

Am înțeles deasemenea că se toarnă asupra mea teribil de multe învinuiri și se produce o înspăimântătoare asasinare de caracter. De ce să mă otrăvesc cu toate acestea?

Apoi, imaginați-vă cât timp mi-ar trebui ca să iau toate aceste acuzații și să vă explic și să vă dovedesc, cu mărturii și cu înscrisuri, că nu sunt adevărate!

Și chiar dacă aș reuși să fac așa ceva, pe cei mai mulți tot nu i-aș convinge, deoarece ei au ales deja să aibă o atitudine dușmănoasă față de mine.

Să privim din altă perspectivă. Eu am 73 de ani, sunt ieșit la pensie, locuiesc literalmente la marginea lumii (uitați-vă pe mapamond unde se află orașul Portland, din statul Oregon, USA și de acolo să vă imaginați ceva mai la sud, un mic orășel între munți, și acolo un mic apartament dintr-un bloc pentru pensionari), cu o pensie care îmi acopere toate cheltuielile pentru trai, fără să mai am aspirații pentru slujbe sau poziții omenești și vă veți da seama că nu mai am interes omenesc pentru a intra în lupte interumane. Vorbind omenește, aș putea spune că nu-mi pasă de ceea ce se scrie despre mine pe aceste bloguri.

DAR! Persoana care mi-a relatat despre ceea ce se scrie despre mine mi-a relatat că un tânăr, citind atâtea lucruri rele despre mine, a zis cam așa: Înseamnă că nu mai trebuie să cred ce predică Iosif Țon și de aceea am luat casetele cu predicile lui, și de la mine și de la mama mea, și le-am pus de o parte!

Vă rog să înmulțiți cu multe mii această declarație. Multe mii de persoane s-au hrănit până acum cu predicile mele, cu cărțile mele, cu cursurile mele, iar acum le iau și le aruncă la coș! Iată, dragii mei, ce mă doare! Iată de ce nu pot să tac în fața a ceea ce se scrie pe aceste bloguri.

Vă rog să remarcați că sunt predicator și scriitor de patruzeci de ani și în tot acest timp nimeni nu a atacat conținutul învățăturilor pe care le propag eu. Nimeni nu se poate plânge că aș da învățături false sau dăunătoare. Și mai ales, nimeni nu spune că prin învățăturile mele aș deforma oamenii și caracterele, ci dimpotrivă. Ei bine, toate efectele benefice ale acestor învățături s-ar putea să fie anihilate de succesul acestei campanii de pângărire a persoanei mele și a integrității caracterului meu.

Este evident că s-a pornit un război pentru discreditarea mea. Dar cei care îl fac sunt din cultul baptist, în care am crescut și pe care l-am iubit și îl iubesc și în care L-am slujit pe Dumnezeu toată viața. De ce o fac și ce urmăresc ei cu acest război, nu pot să înțeleg. Dar ei sunt frații mei de credință! Cei mai mulți sunt în poziții eclesiale și academice de cinste și, deci, eu le datorez cinste. Și vreau să vă asigur că voi continua să le dau cinste!

Iată ce voi face eu. Voi continua să scriu despre bunătate! Dumnezeu mi-a deschis acest orizont nou, ca să înțeleg că esența faptului de a fi parte din Noul Legământ este să fii plin de bunătate și să răspunzi la rău cu bunătate.

Un bulb de crin a fost luat de un grădinar, a fost pus în pământ într-o groapă, a pus peste el gunoi și pământ și a turnat apă, așa încât s-a făcut un amestec care mirosea teribil și arăta groaznic. Bulbul de crin a zis: „Eu nu sunt din lumea aceasta a gunoiului și a pământului, ci sunt dintr-un regn superior lor. Le voi arăta ce pot eu face din gunoi, pământ și apă!” Și a așteptat până când razele calde ale soarelui l-au ajutat să dea rădăcini, să le înfigă în gunoi și pământ, și apoi să țâșnească afară din pământ și să producă în final floarea cea mai minunată, de un alb imaculat și care răspândea parfumul cel mai frumos și mai puternic. Și atunci a strigat: Iată ce se poate face din gunoi, din pământ și din apă cu ajutorul de sus al luminii și căldurii soarelui!”

Așa voi face și eu. Voi arăta ce se poate face când peste toată murdăria care se aruncă peste mine răsare soarele Domnului Isus și mă inundă cu lumina și cu căldura Lui. Și ceea ce voi produce nu va fi din mine, ci va fi din El, căci scopul meu, prin toate învățăturile mele, este să-L arăt pe El, să-L înalț pe El, să-L fac pe el cunoscut altora.

Iată care este slujba mea:

„De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am primit-o, noi nu cădem de oboseală.

Ca unii care am renunțat la obiceiurile rușinoase și ascunse, noi nu umblăm cu viclenie și nu stricăm Cuvântul lui Dumnnezeu, ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice conștiință omenească, înaintea lui Dumnezeu.

Și dacă evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei gloriei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Căci noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Domnul Isus Cristos. Noi suntem slujitorii voștri pentru Isus.

Căci Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina în întuneric, ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos (2 Corinteni 4. 1-6).

Scopul slujbei mele este să fac ca oamenii să vadă chipul lui Dumnezeu în Domnul Isus Cristos, să vadă în Cristos bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni (Tit 3:4), să se îndrăgostească de bunătatea lui Dumnezeu și a lui Isus și să dorească cu toată ființa lor să se dezvolte și în ei această bunătate și să manifeste spre alții, în orice situații posibile, această bunătate dumnezeiască. Cu alte cuvinte, scopul slujbei mele este scopul originar al lui Dumnezeu de a-Și face oameni după chipul și asemănarea Sa.

Prin urmare, îi provoc la război pe frații mei care mă împroașcă cu noroi. Dar la un alt fel de război. Un război împotriva răutății care lovește, rănește, distruge. Un război pentru bunătate. Un război pentru a face oameni după chipul lui Cristos.

Domnul Isus ne-a învățat că omul se cunoaște după ceea ce produce. Uitați-vă la conținutul predicilor, cărților și cursurilor mele și convingeți-vă că de 40 de ani mă străduiesc să dau învățătura care produce oameni de caracter, oameni care seamănă cu Domnul Isus.

Vă provoc să arătați și voi că scopul vostru, prin tot ce faceți, este să produceți oameni buni, oameni ca Domnul Isus.

Iar celor care au iubit predicile și cărțile mele, dar care acum sunt îngroziți de ce au citit despre mine, iată ce vă spun. Este imposibil să spulber eu toate câte s-au revărsat asupra numelui meu. Și nici nu cred că Dumnezeu îmi cere așa ceva. Trebuie să înțelegeți că Dumnezeu a creat această nouă libertate în care fiecare scrie ce vrea, fără control și fără limite.

Dar Dumnezeu v-a creat și vouă libertatea de a alege ce să citiți și cu ce să vă hrăniți!

Eu voi continua să dau frumusețile pe care mi le-a dat mie Dumnezeu.

Voi sunteți liberi să vă hrăniți cu murdării din iad sau cu frumuseți din cer.

Internetul este probabil cea mai mare minune a epocii moderne. Dar în internet ai și frumusețile lui Dumnezeu și murdăriile diavolului. Aici, în sfârțșit, ai cu adevărat libertate, deoarece tu alegi, cu o simplă apăsare de buton pe un site sau pe altul, dacă intri în cer sau dacă te cobori în iad.

Vino cu mine să ne delectăm din frumusețile lui Dumnezeu!

 

Iosif Ton

November 25, 2007 Posted by | baptist, biserica, danspaniard, diverse, eseuri, protestant, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 14 Comments

Iosif Ton – Un om, Un cult, Un internet

Daca ai fi Dumnezeu ar exista pacate pe care NU le-ai putea ierta?

Daca ar scrie intr-una din Evanghelii ca Diavolul va lua chip de om in vremurile din urma si la sfarsit s-ar pocai, tu stiind ca vine la Biserica ta… l-ai invita Duminica dupa slujba la tine la masa? L-ai iubi?

Cand crezi ca a descoperit Dumnezeu durerea? Cand a fost indurerat prima oara?

Crezi in principiul esteticii : “Reprezinta frumosul doar acea forma in care poti sa te transpui” ¿

Departe de mine gandul de pune la indoiala pocainta sau nepocainta celor care scriu sau celor despre care se scrie. Ca si parte a creatiei nu suntem chemati la acest lucru. Nu intra in prerogativele noastre de a masura in vreun fel sau altul starile interioare ale celor de langa noi. Nici nu ar fi posibil. Oamenilor le place insa sa vorbeasca desi Dumnezeu alege sa taca… in dragostea Lui. (Tefania 3:17)

Faptele, cuvintele, gesturile celui de langa tine iti obliga o anumita proiectie a proceselor tale launtrice si ii conferim actului in sine o oarecare insufletire estetica. A predicat prost, a cantat frumos, s-a imbracat urat etc.

Estetica crestina te invata ca pacatul este urat. Crestinismul te invata, de asemenea, ca pacatul este un act care nu ar trebui sa aibe loc in conduita ta. Dar oare aici se opreste totul? Exista un “antes” si un “despues” pentru pacat? Biblia spune ca DA. Exista salvare, exista procesul caintei, al hotararii de a nu mai cadea. Exista chiar Cineva care “cantareste” toate aceste aspecte. Esti tu acela? E Dumnezeu?

Ramanand in aceasta introducere despre pacat intreb: Stie cineva sa imi raspunda de ce a curvit David? Dar de ce a tradat Iuda pe Isus? Sau poate stie cineva de ce Moise s-a indoit de Dumnezeu? Poate cineva explica procesele interioare ale unui individ care ii determina un anume pacat? Putem avea raspunsuri de genul “Asa e el”, “Oricum nu avea sanse sa se pocaiasca”, “Se vedea dupa cum venea imbracat la Biserica” etc?

Am citit in blogul Domnului Marius Cruceru, scrisoarea deschisa catre Congresul Baptistilor a Domnului Daniel Mitrofan. (http://patratosu.wordpress.com/2007/11/19/scrisoare-deschisa-catre-conferinta-nationala/). Am citit, de asemenea, si cele aproape doua sute de comentarii ale cititorilor. Ma gandesc ca trebuia sa nu fiu surprins ca aici au fost 200 de mesaje pe langa text in comparatie cu doar 10 la post.ul “Cateva cuvinte despre Rugaciune si din Filocalie”.

Nu trebuie sa fii doctor in Teologie ca sa intelegi ca linia rosie a comentariilor reprezinta un atac furibund impotriva lui Iosif Ton. Nu trebuie sa fi calcat vreodata printr-o Biserica neoprotestanta ca sa pricepi ca oamenii nu se iubesc si isi scriu cu ironie rautacioasa, fac afirmatii denigratoare si declaratiile de iubire crestina sunt mai false ca o moneda de 1 euro de ciocolata.

Nu pentru ca sunt un pacatos cronicizat nu comentez despre alt pacatos ci pentru ca, asa cum am amintit si mai sus, acest prerogativ nu il am. Si nu ar trebui sa il aibe nimeni. Biserica este institutia unde cei cazuti ar trebui sa fie ridicati. S-a transformat intr-o Inchizitie care isi aprinde focuri pentru victime pe net.

Nu sunt de partea profesorului Iosif Ton. Nici macar nu stiu ordinea cronologica a evenimentelor de care se aminteste. Sunt impotriva atitudinii celor care scuipa in sus si nu stiu ca pot improsca multimi nevinovate.

O noua intrebare: Care este relevanta faptului ca Iosif Ton a colaborat pana ieri cu S.R.I, C.I.A, F.B.I etc in legatura cu pocainta mea personala? Si daca prin informatiile pe care le-a dat Ioachim Tunea Securitatii s-a inchis o Biserica, spre exemplu, cu ce ti-a afectat tie relatia cu Dumnezeu? Mergand mai departe. Stiind ca pastorul din Biserica ta pe care il asculti in fiecare Duminica continua a pacatui intr-un fel sau altul cu ce iti distruge tie dragostea fata de Isus?

Pentru tine care ai fost prigonit a fost o onoare. Poate acesta onoare ti-a fost conferita tocmai prin tradarea unor frati de langa tine. Ai fost onorat de catre Dumnezeu sa induri ispite si greutati tocmai pentru ca a avut incredere in tine. Nu este oare acesta un prilej de bucurie? Si tristetea ta, pe de alta parte, omeneasca si fireasca in acelasi timp cum s-a proiectat in comunitatea ta? Ai plans pentru securistul din Biserica? Ai tinut post o luna incontinuu pentru asta? Ti-a tremurat mana cand il strangeai cu putere la ora de Rugaciune?

S-au capatat masini, case, vile, pachete cu mancare intr-o vreme de restriste, cafea, ciocolata, vize pentru America si Occident. Te-a daramat asta de la credinta? Fiintarea ta in Absolut a fost obstructionata de niste lucruri asa de marunte?

Dragul meu, virulenta cu care scrii comentarii, scrisori, post.uri nu dovedeste nepocainta lui Iosif Ton. Atunci a cui?

E mai mare pacatul de a fi colaborator al Securitatii decat acela de a barfi. Sau nu? Dar decat acela de fi zgarcit? E mai mare si decat acela de a copia predicile de pe internet? E mult mai mare si decat acela de a spune ca iubesti pe cand nu ai decat mila. Sau nu?

Stii cati oameni nevinovati au murit din cauza lui Pavel zis Saul din Tars? Dar cati s-au pocait datorita ascultarii Cuvantului predicat de el stii? Numarul este acelasi? Nu cred ca stii sa raspunzi la intrebarea asta. Nici eu. Nu detinem, deci, sentimentele, algoritmul lui Dumnezeu. Ne lipseste obiectivarea de sine intr-un obiect/subiect distinct de eu in astfel de situatii. Nu putem intelege ce determina un pacat pentru ca furtul meu nu este la fel cu furtul tau chit ca am bagat tot o portocala in buzunar fiecare de pe tejgheaua din piata. Au avut loc procese diferite inainte de producerea actului in sine. Atunci cu atat mai putin vom putea intelege procesul pocaintei celor de langa noi.

Revenind la subiectul nostru. Nu este important daca Iosif Ton a fost sau nu pacatos, daca s-a pocait sau nu. Nu. Cochetam doar cu suspiciunea si ne ghidam in urma insufletirii estetice pe care o acordam evenimentului in sine.

Discursul celor care-l apara pe Iosif Ton, in intelegerea mea, este unul, de asemenea, nepotrivit. Pentru ca cei care il denigreaza – conform oricarei legi de baza a comunicarii – au construit un limbaj prin care isi exprima parerile. Opozantii lor s-au lasat inselati si au folosit acelasi tip de comunicare.

Proiectia pe care o avem in fata raului/pacatului din punct de vedere social nu trebuie sa reprezinte un eveniment inconstient. Nu asa fac si paganii? Maretia crestinismului sta si in acest aspect de a constientiza omul cu un raspuns pozitiv la un stimul negativ.

Reprezinta o ineptie afirmatii de genul “Mi s-au clatinat soclurile unde pusesem erorii baptisti”, “Am inceput sa nu mai cred in predicile de la amvon” etc. Si Pavel inainte cu doar cativa ani de a-si “publica” epistolele catre Bisericile din Asia facuse prapad in toata zona. Nu te simti un pic clatinat si de aspectul asta?

Tinde, deci, spre penibil chestinarea pocaintei unui om mai ales ca acest act s-a produs zeci de ani inainte. Duce spre haos discursul rece, de recviem cu privire la lucrarea unui frate care v-a adus bucate tari pe masa. E absurd ca ucenicul sa se intoarca impotriva mentorului. Si e urat sa scriem… urat.

Pe Iosif Ton iubeste-l. De restul se ocupa Dumnezeu.

Dan Spaniard

November 23, 2007 Posted by | biserica, danspaniard, diverse, eseuri, Prieteni, protestant, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 36 Comments

Dezvaluiri si reactii

Incerc de multa vreme sa imi aduc aminte cine a vorbit la inmormatarea bunicii, sa refac in minte chipurile celor prezenti, sa vad filmul complet. Cimitirul stiu ca era urat, cu cruci rasturnate, cu multa iarba crescuta nefiresc peste pamantul denivelat. Un singur lucru insa mi-a ramas bine intiparit in minte. Zgomotul bolovanilor de pamant care se loveau de capacul sicriului. Atunci am inteles ca totul se sfarsise.

Moartea are un efect de sita asupra evenimentelor, fenomenelor, reactiilor pe care le traim. Amanuntele devin neinteresante brusc si doar esentialul conteaza.

Citind dezvaluirile, declaratiile, forumurile am revenit la tristetea mea, deja patologica. Ma surprinde cum oameni cu o pregatire inalta, cu o intelegere frumoasa asupra vietii pot lasa randuri asa de dure, triste si care nu duc la esential, la fond. O simpla lectura a materialelor mentionate te indeamna la … nimic. Cititorul profan si confunz in fata unei vieti deja complicate nu poate face diferenta intre lumina si intuneric, libertate si inlantuire, dragoste si ura. Ramane incatusat si nu se poate defini. Doar noi purtam vina, cei care scriem. Petre Tutea scria: “Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni.” Cum spuneam in alta ocazie: Omul nu poate ajunge la Dumnezeu decat prin oameni. Caci fara iubirea neconditionata fata de ceilalti nu poti ajunge la un Dumnezeu pe care pretinzi ca il iubesti.

Cum trebuie sa murim in fiecare zi pentru a invia o singura data asa se valideaza aspectul constientizarii esentialului cu aceeasi frecventa. Unde este miezul dragostei crestine cand facem asertiuni cu privire la procesul pocaintei unui aproape? Cine suntem noi sa stim ce se petrece exact in inima unui om cand vorbeste cu Dumnezeu? Cine ne-a dat prerogativul judecatii unei stari interioare care nu ne apartine? Drama existentei noastre sta tocmai in aceasta lupta edenica intre trup si suflet. Stim noi oare cand sufletul celui de langa noi a invins carnea?

Din nefericire, bisericile protestante s-au aliniat la groteasca ierarhie existenta in cealalta biserica (atat de detestata, de altfel, de catre lumea protestanta). Drept urmare, se face si aici diferenta intre un “biet popa de tara” si un pastor de oras, director de Institut, rector de Universitate etc. Revin, deci, la intrebarea noastra: Unde este esentialul in toate acestea? Nu suntem oare toti la fel in fata lui Dumnezeu? Cum spunea tot Petre Tutea (parca) : “In fata lui Dumnezeu un geniu si un idiot sunt verisori primari”.

Esentialul crestinismului este dragostea.

Or, nu poti avea mai putin respect fata de cineva, dar aceeasi dragoste, nu poti pune la indoiala pocainta unei persoane dar terminand dizertatia cu formule gen “Cu toata dragostea in Domnul etc etc” , nu poti iubi pe Dumnezeu si ridiculiza oamenii in public. Sau daca poti atunci nu ai gustat din esential.

Am sa scriu ceva si despre Pilda Fiului Risipitor pentru ca s-a amintit intr-unul dintre texte. Este important de observat cateva aspecte care isi gasesc similitudinea in evenimentele actuale. Unul ar fi acela ca fiul risipitor NU s-a intors si cu banii pe care ii pierduse la jocuri, cu femeile usoare. A venit sarac acasa. Si nu s-a pocait intre cei straini pentru ca NU ar fi fost inteles. La fel si cei care cad si incearca pocainta in mijlocul Bisericii cauta intelegere, iubire. Este mai usor, insa, sa ne erijam in judecatori pentru ca asta nu implica responsabilitati spirituale. Doar Dumnezeu, in postura judecatorului, “suporta” consecintele actului in sine. Oamenii eticheteaza, incatuseaza si pleaca.

Din aceste materiale care apar pe net reiese o oarecare autonomie spirituala care apartine de drept unor foruri. Eu cred ca este o iluzorie.

O multime imensa asteapta de la cei care scriu, conduc, predica, explicatia esentialului si nu sa-i surprinda captivi clipelor.

Unui om in puscarie, in timp ce dormea, se incearca a i se fura pantofii. Se trezeste si intelegand totul intr-o clipa zambeste si ii spune hotului: “Ia pantofii, ti-i daruiesc. Tu esti un om bun. Iti doreai din toata inima sa dorm adanc ca sa imi poti lua pantofii. Deci imi doreai binele”. Nu a folosit dreptatea sociala. Nu s-a lasat incatusat de moment. A ales sa fie divin. Omul era Richard Wurmbrand si peste 25 de ani a fost intampinat pe aeroport in Bucuresti, imediat dupa Revolutia din ´89, de catre… hotul de pantofi care se pocaise.

Pocainta lui Iosif Ton este unica. La fel si a unui frate sudor, inginer sau profesor. Procesele interioare nu pot fi catalogate, etichetate sau comentate. Originalitatea ii apartine in exclusivitate lui Dumnezeu. Noi nu facem altceva decat sa descriem ceea ce ne-a oferit.

Cred ca dialogurile purtate intr-o astfel de maniera nu implica solutii. Platon a ramas cu intrebari dupa Dialoguri, Balzac a murit cu un zambet fortat dupa Comedia Umana, Rousseau si-a dat copiii la un Leagan dupa ce a pus bazele Asistentei Sociale in Contractul Social si chiar Augustin a ramas “neconfesat” noua dupa Confesiuni.

“A declarat public deci trebuie sa raspund public”, “a vorbit despre mine pe net deci trebuie sa procedez la fel” , “s-a pocait la BBC deci trebuie sa-l daram la CNN” sunt lucruri pe care le-ar face si… paganii.

In loc de cocluzie. Aceste texte care seamana asa de bine cu scuturile cu cruci ale cavalerilor din Cruciade pierd esentialul prin asezare, lipsa dragostei si a pudorii crestine.

Pesemne ca stiti vorba batranului roman: “Sunt prea batran ca sa ma mai cert cu cineva. N-o sa mai am timp sa ma impac”.

Daca ne-am lasa strabatuti de Absolut atunci cand lasam randuri si cuvinte, cititorii ar invata sa iubeasca si nicidecum sa caute metode inteligente pentru razboi.

 

 

Dan Spaniard

October 20, 2007 Posted by | baptist, biserica, danspaniard, Prieteni, Psihologia Religiei, religie, Teologi, Uncategorized, Viata religioasa | 12 Comments

Despre mine si bloguri

De ce ma acuzati de tristete patologica cand miroase asa de greu pe bloguri? De ce spuneti ca nu traiesc ceea ce scriu cand eu nu reusesc sa va scriu, de fapt, ceea ce traiesc cu adevarat? De ce loviti asa de repede obrazul celuilalt atata vreme cat nici macar nu va intereseaza soarta lui? De ce radeti fara ca vreun chimval sa se auda si de ce plangeti cand oamenii nu se mai inmormanteaza ci se arunca la groapa comuna?

I-am dat proprietatea de efemer lui Dumnezeu. Acum este, acum nu mai este. O fi oare surprins de asta? Provocam avorturi demiurgice rude cu blasfemia, cuprindem lumea intr-o tastatura ergonomica si apasam brutal cu bocancul pe sufletul celui de langa noi. Asta vad eu pe bloguri.

Si ca o replica a unui mesaj scris de curand am sa va spun de ce nu-mi place mie blogul.

  • Pentru ca atunci cand comentam nu stam fata in fata cu interlocutorul si chiar daca scriem versete din Biblie poate ne scrasnesc dintii de ura. (avem exemple)
  • Pentru ca dragostea din Corinteni 13 este asa de puternica pentru unii ca a ajuns sa acopere totul…inclusiv identitatile.
  • Pentru ca scriind pe bloguri nu scapi de singuratate ci doar te adancesti in ea semanand cu un prizonier care arunca biletele printre gratiile celulei.
  • Pentru ca desi devii mai cunoscut pentru altii iti dai seama ca esti un necunoscut pentru tine insuti.
  • Pentru ca sunt la moda. Si asta nu dovedeste decat ca omul merge in turma toata viata.
  • Pentru ca nu te fac mai creativ decat esti in viata de zi cu zi.
  • Pentru ca pe blogul lui Dumnezeu (la rugaciune) scriem din ce in ce mai putin pe cand ne impingem sa lasam comentarii cat mai spumoase si originale pe net.
  • Pentru ca mi-am facut si eu unul.

Dupa sutele de mesaje primite pe mail ca si o reactie la ceea ce am scris pe blogul lui Marius Cruceru va transmit ca NU am scris eu acele comentarii cu IP de Budapesta. Am facut acea afirmatie acolo tocmai pentru a opri avalansa de comentarii nepotrivite pentru un blog crestin.

Asa cum am mai spus, Marius Cruceru a oprit madness.ul intr-o maniera delicata, cu clasa. Ii sunt recunoscator pentru asta.

Ceea ce nu s-a inteles totusi – si blogul in sine si-a arat iarasi limitele cu aceasta ocazie – este faptul ca nu conteaza daca Nelu Tutac isi da sau nu demisia din partid sau din functia de Secretar General. Important este ca avem mereu buzunarele pline cu pietre. Mie mi-a provocat tristete constatand ca oamenii scriu cu rautate, sub primul impuls.

Daca Isus ar fi avut blog cu siguranta ca ne gaseam cativa destepti sa il certam ca pierde timp calatorind cu corabia avand in vedere ca ar putea sa se teleporteze unde vrea fiind Fiu de Dumnezeu.

Dan Spaniard

October 3, 2007 Posted by | danspaniard, Psihologia Religiei, Uncategorized | 12 Comments

Agoraphobia spirituala

Romanul are o vorba: “a trage spuza pe turta ta”. Pot fi invinuit de asta dupa ce veti fi citit aceste randuri. Pe de alta parte ma gandesc ca nimeni nu poate vorbi mai bine despre pacat decat un pacatos. Cei care pacatuiesc constant incearca sa diminueze gravitatea actului in sine atunci cand il explica, cei care fac fapte bune supraevalueaza si atunci tu, ca si observator, nu detectezi realitatea. De ce fac oamenii toate astea?

Cum de cativa ani vad in lumea exterioara doar ceea ce simt in interior am ajuns sa cred ca totul este foarte trist. Asta pentru ca zambetul copilului din parc se opreste brusc, muzica soarelui dispare odata cu aparitia norilor si dragostea pare sfarsita sub blestemul socialului.

In Estetica lui Lipps este scris : ,,Doar în măsura în care există empatie, formele sunt frumoase. Frumuseţea lor este trăirea mea ideală, liberă în ele.” Pot aseza crestinismul pe aceasta fraza. Mai mult decat atat, consider ca atata timp cat nu poti supravietui in cel de langa tine totul seamana a haos. Dar de ce oare fugim de trairea in celalalt? De ce avem aceasta fobie? Un motiv ar fi acela ca am putea descoperi fenomene care nu ne sunt familiare si care ne-ar putea modifica intelegerea fata de persoana respectiva. Pe cand noi iubim radiografiile simple.

Viata noastra sociala seamana cu o piata (gr. agora) cu spatii deschise in care sunt asezati subiecti cu care interactionam regulat sau nu. Exista insa o goana dupa mediocritate, dupa lucruri trecatoare, dupa sine. A fiinta in celalalt este sublimul trairii. Este “don”-ul lui Dumnezeu imprumutat noua, oamenilor.

Fugim, deci, de sufletele celorlati, de trairile, necazurile sau fericirile lor pentru ca suferim de agoraphobie spirituala. Spatiile mari, neexploatate ne sperie. E atat de ineficienta asezarea in mijlocul agorei cu privirea doar spre Paradis. Dumnezeu se poate vedea doar in oglinzile oamenilor din piata unde suntem. Prin lipsa de empatie, de cautare in sufletele celorlalti nu facem decat sa ii inecam in propriul neant, sa ii facem una cu nefiinta noastra.

Citesc bloguri crestine si scriu si eu cu picul pe al meu. Realizez ca totul este pierdere atata timp cat nu iubesti. Si iubirea tocmai asta e: fluidizarea ta cu cel de langa tine. Sunt asa dezamagit de “pietele” unde intru sa citesc despre crestinism si crestini. Tocmai din aceasta frica de a iesi in piata sufletelor pentru contopirea sublima si intelegerea vietii asa cum a creat-o Dumnezeu – pura – oamenii fac greseli flagrante invocand dreptatea. Dreptatea nu exista fara Dumnezeu. Si Dumnezeu nu se gaseste in cele mai multe mesaje…

Simtirea cu celalat cunoaste un lirism propriu doar ei. Implica o amorteala a gandirii egocentrice.

Or, observand totusi ca Dreptatea nu ne apartine, ca celalalt poate lua decizii in urma unor lupte interioare straine de cunostinta noastra si ca viata nu este construita doar din fapte ci si din afirmatii putem ajunge la intelegerea ca orice declaratie, act social cu legatura directa la aproapele nostru poate avea consecinte nefaste.

Nu putem fi extraordinari decat intr-un singur fel. Fiind crestini. Greseala celui de langa mine imi da acest portofoliu. Daca nu ar gresi niciodata cei din agora unde exist totul ar fi plictisitor, prozaic si fara nevoie de Absolut. Singura cale de a iesi din anonimatul spiritelor este acela de a iubi.

Este, deci, mai usor sa scrii despre un om decat sa-i citesti sufletul. Dar nu fac asta si paganii? (Ar spune, poate, Isus).

Dan Spaniard

October 1, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 25 Comments

Tristete si moarte

Efervescentele interioare dau nastere pacatului sau faptei bune. Nu alegem in timp real ci totul se produce cu un defazaj minuscul, insesizabil. Acest “rastimp” eu il numesc lupta cu Dumnezeu.

Traind cu impresia ca Raul s-a demascat de multa vreme si ii pot controla orice gest cu care intentioneaza sa-mi interfereze viata cu tente malefice continuu sa gresesc subestimandu-mi, deci, adversarul.

Pacat ca viata nu are o convergenta formata din stimuli, reactii, fapte, fenomene de care sa fim constienti in fiecare moment. Da. Unii se gandesc la moarte. Dar nu vreau sa ma opresc acolo. Aceasta suma de forme si continuturi pare fara rost atata vreme cat nu pot avea controlul total asupra propriei fiinte. Acest abis imi provoaca tristetea, tristete care pe de o parte ma face mai accesibil societatii. Caci numai asa cei de langa mine pot privi clar asupra interiorului meu. Tristetea te face mai limpede. Bucuria, extazul, provoaca deraieri sociale. Panicul apare insa atunci cand nimeni nu vrea sa te priveasca. Si te intrebi: Pentru ce sunt trist? Nimeni nu ia seama la goliciunea mea.

Am mai luat seama la faptul ca nu exista o imagine completa care sa defineasca un individ. Noi categorisim, etichetam persoane crezand ca sunt intr-un fel sau altul. Cred ca este o greseala. Un om nu este drept sau frumos, hazliu sau pocait. Asta vedem noi. Si imaginile percepute nu sunt certe. Tristetea mea este rezultatul faptului ca ma vad tot. Caracteristica imposibila cand este vorba de cel de langa mine. Numai ca oamenii nu sunt suficienti de sinceri incat sa poata afirma ce li se intampla. Detinem oare vointe care nu pot fi indepartate prin nici o metoda? Exista intentii fara rezultat in dorinta de a schimba fervorile interioare?

Daca termenul folosit pentru perioada de timp imediat premergatoare mortii este agonie atunci de ce nu am numi toata viata asa? Oricum se termina cu moartea. Ma incapatanez sa cred ca totusi mai exista “de lucru” si dupa moarte. Ieri, a murit o doamna langa mine pe plaja. A murit frumos, eminescian daca vreti. Dar a murit. Nisipul de sub ea nu stia ca nu mai poate fi atins constient. Nici ea nu mai stia nimic de nisip. Am experimentat, deci, sentimentul iremediabilului.

September 30, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 14 Comments

Despre lucrurile pe care nu le mai pot repara

De cele mai multe ori se intampla noaptea. Atunci vizionez capitole din viata pe care atunci cand le-am trait am fost prea ocupat sa le inteleg. O tristete vecina cu disperarea imi cuprinde inima si tot ce ma inconjoara pare rupt dintr-un film mut fara deznodamant. Imposibilitatea de a mai atinge clipe trecute imi ia dreptul de a fi Dumnezeu. Ma smulg din mine si ma privesc cu mila. Ca un mester pe care o clipa de neatentie i-a distrus munca de zile si nopti ma uit neputincios la toate momentele carora le-am dat drumul cu nestiinta omului nebun.

Am o invidie nesanatoasa pentru oamenii simpli, naivi. Cei care isi traiesc momentele fara sa complice detaliile, fara sa incerce sa vada in spatele fenomenului parghii care i-ar putea rapi fericirea. Cu disperare incercam sa devenim eroii unei lumi care cu noi sau fara noi isi continua drumul spre Absolut. Dar, cum spunea un ganditor, nu poti fi erou fara sa mori. Lasitatea ce imi domina existenta imi ia dreptul la acest act suprem: sa mor fata de mine.

Sa fie un compliment de la Dumnezeu ca am acest drum presarat cu lucruri de care trebuie sa scap? Sentimentul trecutului imi doboara orice speranta de a-mi repara prezentul. Aceasta lupta interioara vecina cu nebunia imi striveste orice act social coerent. Totul pare fara noima atunci nelinistile subiective afecteaza tot ce te inconjoara. Puterea de a delimita aceste fenomene tinde spre zero. Caci nu singuratatea in multime imi intuneca existenta ci singuratatea cu mine insumi. Momentele cele mai triste sunt acelea in care te simti strain cu tine insuti. Cand refuzi sa gasesti lucruri familiare in propria fiinta. Declinul spiritual se manifesta prin aceasta instrainare fata de trup.

Daca as spune ca traiesc fara speranta, cu siguranta ca as fi un mincinos. Fara sa intelegem asta cognitiv avem samburele sperantei care ne impinge in fiecare zi in valtoarea fara sens a lumii.

Momentul in care consideri ca nu mai ai nimic de pierdut iti indica tocmai faptul ca esti tu insuti un pierdut. Nu am atribute potrivite pentru a-mi descrie starea de amaraciune. Acest handicap pe care nu l-am mostenit genetic, acela de a nu a putea fi constant in trairi imi disloca statusul social intr-o zona inerta.

Obrazul ud al unei mame planse, inima unui prieten cu increderea inselata, mana tremuranda a unei femei care si-a ales sa traiasca tot restul vietii impreuna cu tine…

[…]

Dan Spaniard

August 20, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 10 Comments

Fara Comentarii

Daca vrei sa-L vezi pe Dumnezeu uita-te in jos…

femeie.jpg

Dan Spaniard

July 13, 2007 Posted by | danspaniard, religie, Uncategorized | 17 Comments

Blitzkrieg – Razboiul fulger impotriva mea

Prin pacat nu fac altceva decat sa bombardez cimitirul sufletului. Orice lucru gresit si ingropat prin har, credinta, iubire, intelegere divina este rasucit in mormantul sau prin repetarea pacatului. Este o practica inumana, dusa impotriva propriei fiinte si care surprinde pe insusi Dumnezeu.

Noica a fost intrebat odata la o cina care considera ca ar fi erorile pe care le-a facut in timpul vietii. Maestrul a raspuns : Am esuat in a imbratisa viata in cateva randuri. (parafrazare). Eu as spune ca m-am lasat imbratisat de prea multe ori de viata. Si aceste razboaie fulger le-am dus inconstient crezand ca de fapt am parte de amorul vietii. Nu am stiut ca de fiecare data pierdeam dreptul de a face parte din casta lui Dumnezeu, ca eram un paria.

Ca si o replica ca modernismului, am incercat sa scap de un jargon oficial al Bisericii. Fara sa imi dau seama am creat altul. De aceea postmodernismul nu are sanse de supravietuire in religie. Mania de a utiliza deconstructia in defavoarea principiilor fundamentale ale vietii in general, accentuarea chestiunii locale si lasarea in derizoriu a celei universale dau acestui curent un miros neplacut unei epoci unde omul vrea o reintalnire cu Dumnezeu.

Se afirma, deci, o liniste mincinoasa a omenirii. Catelul este in cusca lui, cina este in frigider, sotia la serviciu, trupele ONU mentin pacea in lume, Biserica are parte de locasuri luminoase si chiar Dumnezeu pare nemiscat in Universul Sau.

Or, dragostea este framantata de mainile lui Dumnezeu cu pasiune si daca ar exista in mod real intre noi ar face lumea un pic mai nelinistita, mai cu freamat, cu zgomot… Continue reading

June 9, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | 8 Comments

Suferinta lui Dumnezeu si planurile mele

Despartirea de Dumnezeu imi provoaca o lipsa acuta de incredere in mine insumi. Nu mai pot planui nimic caci imi este frica de esec. Aud prieteni care imi spun: “maine ma duc la Banca, am treaba cu Directorul”, “saptamana viitoare Miercuri, la ora 11 am intalnire cu un client pentru nu stiu ce lucrare” etc. Toate astea ma iau pe nepregatite. Nu mai pot face planuri. Ma descopar schimonisit in fata vietii. Nu ii fac fata detaliilor care imi tachineaza existenta. Acum doua saptamani am fost invitat de un pastor de Biserica sa-l vizitez intr-o Vineri la ora 11. Asa de bucuros am fost caci mi-am notat si in agenda. De parca as fi putut uita. Mi se parea ca, in cele din urma, am parte de ceva neschimbat, stabil. Joi seara am primit un mesaj prin care Pastorul in cauza se scuza spunadu-mi ca alte treburi importante, urgente il retin in alta parte. Departe de mine gandul de a-l acuza. Il cunosc si stiu ca e un om onesc care vrea sa vorbeasca cu mine. Insa totul mi s-a spulberat…

Legatura organica conceputa cu Dumnezeu iti ofera o oarecare inconstienta cu privire la lucrurile pamantesti. Cand te lasi continuu ghidat de Creator totul pare ca vine de la sine. Ca o Filocalie materializata in amanunte fizice, in fenomene sociale marunte dar dese, relatia cu Dumnezeu iti creaza o lume. O lume in care plutesti linistit pentru ca in panzele corabiei tale este suflul divin. De ce e asa de greu sa experimentezi asta?

Eminamente pregatit pentru lupta impotriva raului de insusi Dumnezeu clachez totusi in cele mai marunte chestiuni care ar starni hilaritate cititorului. Am fost capabil sa atentionez pe cei de la Banca ca mi-au adaugat, din greseala, multi bani in contul meu (desi puteam sa ii folosesc) si pe de alta parte mint cu nerusinare un prieten cum ca vreau sa dorm in loc sa-l primesc in casa. Si viata este totusi construita din astfel de amanunte. Si uit ca in momentul in care mint un prieten, omit sa ajut pe cineva, sunt rau cu cea de langa mine….in acel moment, deci, sunt flori care isi deschid petalele, pasari care incanta auzul, ploaie care salveaza animale in desert. Si toate acestea pentru ca un Dumnezeu Absolut desi asculta cateva miliarde de rugaciuni in fiecare zi de la tot atatea persoane… are timp si pentru ultima petala din creatia Sa. Cum lumea mea e mult mai simpla ar trebui sa nu fie deloc complicat sa dau binetze constant. Si totusi nu se intampla. Planul meu iarasi e naruit. Continue reading

May 29, 2007 Posted by | biserica, eseuri, Psihologia Religiei, Uncategorized | 4 Comments

Despre suflet

Exista biserici mai liberale, exista chiar si culte religioase in al caror crez harul apare ca pastila lui Dumnezeu, antidotul impotriva pacatului. Cum este administrat din ipoteza rezulta ca pacatul nu mai are nici o forta reala in lupta impotriva binelui. De aici, fel si fel de comportamente ciudate, liberale, nedemne, forme de extremism care au dus la o oarecare decadere a Bisericii si statutului de crestin veridic.

Ca un recul al acestor manifestari liberale au aparut Biserici care s-au axat in general pe act, fapta, eveniment, rit. Drept urmare, pacatele – bagadelizate de cealalta grupare – au avut si au un rol foarte important in continentul administrativ al acestor comunitati crestine. Desi intotdeauna protestantii au predicat egalitatea pacatelor niciodata nu au reactionat ca atare.

S-a evitat mereu discutia despre minte. S-a omis intotdeauna dialogul cu sufletul celuilalt. La radacina oricarui act social sta un proces psihologic. Si nu s-a interesat nimeni de el. Oamenii eludeaza acest aspect din nestiinta sau pentru ca este mai usor sa condamni decat sa oferi pomada?

Doar un nebun s-ar boteza, ar manifesta public crezul sau ar frecventa Biserica 20-30 de ani, ar participa la acte ecumenice fara a CREDE cu adevarat in Hristos. Si totusi, cade. Cine ii sta in ajutor? Ce a provovat acea cadere? Exista, pesemne, mii de explicatiuni si doar una singura ar fi plauzibila pentru cler: nu a vegheat. Da. Este un raspuns simplist pentru un om complicat. Caci omul este creatia lui Dumnezeu, un Maestru care ne-a dat proprietati unice, irepetabile, irefutabile si semi-divine. Omul proceseaza date, este tributar sentimentului, se incrunta cand se loveste, zambeste cand este mangaiat.

Lipseste deci, dialogul cu mintea celui de langa tine. Daca nu am sti ca ridichile traiesc in pamant poate ca nu le-am spala asa de bine. La fel este si cu psihicul omului. Se evita constant cunoasterea celui apropiat.

In statul vazut de Platon in care conduce dreptatea (oiekeiopragia), pe langa cei care se ocupau cu armata, cu mestesugurile etc, exista o categorie speciala care avea in vedere sufletul poporului. Cu siguranta nu terminasera Psihologie la Stat si nici nu aveau master la Oxford insa aveau in vedere radacina reactiilor omului in cetate. Continue reading

May 26, 2007 Posted by | biserica, eseuri, Psihologia Religiei | 3 Comments

Dialog cu lucruri care pier sau nu

Am gasit prin lada de zestre a bunicii, printre paturi, o manta, doua perne parca si o cutie mica de metal. Era cutia Gillette de ras a bunicului pe care o folosise si in timpul razboiului. A folosit-o pana cand a murit. Bunica mea, de asemenea, folosea niste ochelari de vedere din anii `30 pe care ii avea tot de la bunicul. Si ea i-a folosit pana a murit. Si eu folosesc Gillette, si eu port ochelari. Are vreun rost sa va spun cate aparate si cate perechi am schimbat pana acum?

Cand eram copil si incepusem sa merg la Biserica credeam din toata inima ca atunci cand il cunosti pe Isus nu se mai poate schimba nimic. Ca El dureaza stiam, dar eram sigur ca si relatia mea cu El e la fel de perena. Nu puteam intelege o cearta apocaliptica cu Dumnezeu. El e Tatal meu si cum mama e mama mea aceste lucruri nu pot suferi transformari niciodata. Acum inteleg ca toate aceste ganduri aveau un fundal psihologic avand in vedere ca tatal meu natural nu mai era cu mine de la varsta de 5 ani. Chiar aveam nevoie de un tata. Pastorul Bisericii, batranii de acolo formau o prelungire omeneasca a ideii de Tata-Dumnezeu. Orice mustrare, vorba din partea lor aveau conotatii dramatice asupra mea. Erau ca din cer.

In mijlocul unei lumi in care jucariile nu mai insemnau acelasi lucru de la an la an odata cu cresterea mea, vecinii mai batrani dispareau incet, incet, manualele de scoala deja erau mazgalite spre vara si deveneau neinteresante, ramanea Biserica si Isus care erau mereu la fel. Inconstientul colectiv care ma tinea activ in armata lui Isus imi oferea linistea statorniciei. Iubeam absolut tot ceea ce avea legatura cu Biserica si Isus. Era dragoste. Continue reading

April 17, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 6 Comments

Casa lui Pilat si Sambata

Ingrata pozitie a spectatorului ma urmareste cu o consecventa pe care mi-o explic doar prin dorinta de a trai confortabil. In urma blestemului edenic omul cauta disperat odihna, repausul, pozitia de martor ocular. Curiozitatea ontologica ne pastreaza aproape de evenimente insa conform piramidei lui Maslow nevoia de securitate primeaza si astfel ne blocheaza participarea activa redandu-ne loja confortabila a privitorului.

Un fenomen cotidian ar fi acela ca deciziile la nivel de masa sociala sunt mult mai usor de luat. Repede ne punem de acord, fara sa mai trecem prin toate cotloanele psihicului actul in sine si, in consecinta, luam decizii.

In casa lui Pilat are loc un eveniment foarte interesant de studiat din punct de vedere psiho-social. Barabba, un talhar, un criminal comun este ales pentru eliberare in defavoarea lui Isus. De ce masele au ales pe Barabba? De ce multimea a votat prost? De ce Pilat a preferat un “adevar” debil? De ce ucenicii nu au protestat? De ce schiopii, orbii, indracitii, leprosii vindecati de Isus nu au incropit o partida de opozitie? De ce eu stau linistit in loja oferita de societatea moderna si privesc prin monoclu ultimul act al existentei?

Actul meu individual, de crestin, care se vrea eclatant prin efectuare sociala pierde din intensitate tocmai prin evitarea votului. Astfel transform dansul lui David in topaiala paparudelor, teofania Torei cu o motiune de cenzura, spaima lui Iona cu un episod Cartoon Network, fenomenul Damascului cu epilepsia probabila a lui Pavel si mai ales Jertfa lui Isus cu o intamplare care trebuia sa aiba loc. Continue reading

April 7, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 2 Comments

Despre ortodoxia lui Petre Tutea

“Protestantismul este o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădinita de copii.” Petre Tutea

Cele mai frumoase stele sunt cele pe care nu le vedem. Cele mai fierbinti lacrimi sunt acelea pe care le varsam singuri. Si cele mai mari victorii ale omenirii sunt necunoscute pentru ca s-au purtat cu propriile suflete.

Oamenii de carte, filosofii rasariteni ortodoxi au cautat mereu un Dumnezeu care nu se poate atinge, un Creator al carui contur este vizibil doar prin negatie. Ritul, icoanele, obiceiurile au constituit un ajutor pentru ganditorul ortodox in a-si picta un profil al dumnezeirii astfel incat sa nu-L poata profana dar in acelasi timp intangibil.

Teologia rasariteana a fost intotdeauna mai adanca decat cea catolica. Universalitatea, ecumenismul dus la absurd al vesticilor pierde in fata meditatiei, introspectiei mistice a rasaritenilor.

Protestantii am invatat ca Isus este prietenul nostru. Si aceasta amicitie care s-a vrut un element contra atator obstacole construite arbitrar de Biserica seculara a ajuns sa ne desacralizeze imaginea lui Isus. Pe un prieten il poti si minti din cand in cand caci te iarta, il poti trage de camasa, poti tipa la el. Ortodocsii nu gandesc la fel. Chiar daca, in majoritate, nu duc o viata coerenta cu Hristos, au aceasta intelegere mistica a Mantuitorului.

Or, miscarea protestanta careia i se poate atribui validarea principiului autoritatii individuale si directe in materie de fe (credinta) este aspru criticata de ortodocsi tocmai pentru evitarea ramanerii in mister. Oamenilor le place sa creada in taine, sa considere actele ecumenice un mister si sa adopte perplexitatea in fata lui Dumnezeu. Toate acestea sunt superbe pentru o gandire de filosof crestin si pur si simplu irelevante pentru o relatie cu Divinul. Pentru ca viata de crestin nu poate consta doar intr-o contemplatie continua ci trebuie reprezentata prin acte sociale reprezentative. Continue reading

April 6, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 2 Comments

Despre tacere si introspectie

La fiecare plans ar fi trebuit sa pun o lacrima deoparte pentru Dumnezeu astfel incat acum sa nu mai imi privesc petele de murdarie care mi-au marcat tineretea. Cautarea identitatii cu accese sporadice, cu identificari nepotrivite mi-a construit esecul. Mi-am dorit sa fiu liber. Liber ca un mort. Viata s-a descompus, si-a schimbat infatisarea, s-a descalificat, si-a pierdut nuantele – a devenit groteasca. Actele savarsite au fost imbibate cu vorbe, cuvinte usoare, neprocesate temeinic. De ce vorbim atat?

Pantalonii scurti, impletiti de bunica, in care se prindeau ciulinii de pe maidan, camasa alba apretata cu grija, pantofiorii de lac si mai ales zambilele care cresteau in curte imi induceau fibrilatia Pastelui. Eram asa de nerabdator sa pot manca oua impreuna cu copiii de pe strada. Si cum majoritatea erau ortodoxi trebuia sa asteptam sa se intoarca de la Biserica caci altfel nu era cu putinta. Ne simteam bine. Pervertirea a venit prin vorbe si incet, incet am inceput – in nestiinta mea – sa sterilizez sarbatorile, ziua de Paste.

Sufletul intinat, alergarea efemera si dragostea pentru nimic mi-au suprimat fiorul iminent. Curiozitatea de culoarea cancerului m-a indepartat de Jertfa. N-am stiut sa tac in fata lui Dumnezeu, sa pastram impreuna momente de taina, doar sa ne privim si sa ne intelegem deasupra intelegerii. Nu i-am dat ragaz nici macar sa ma mangaie in goana mea nebuna dupa nou. La ce bun sa vorbesti cu Dumnezeu despre ceea ce El deja stie? De ce n-am tacut in fata Lui sa astept gestul divin al binecuvantarii. Sa nu fi fost oare capabil sa fiu politicos cu Cel care m-a creat? Sa scuip peste lirismul mesajului lui Dumnezeu acoperindu-l cu vorbe goale?

Oamenii nu pot fi drepti. Si totusi apelam la judecata lor. Nu este oare o forma de lasitate stiind ca la poarta Cerului nu te poti ascunde? Caci oamenii te pot judeca gresit si cand esti un criminal si totusi esti absolvit. Ne place jocul social, ne plac cancanurile de iarmaroc, adoram pozitia inalta si cochetam cu faima. Toate astea pentru ca vorbim.

Am uitat sa ne uitam in noi. Privirea ne este pervertita din momentul cand pleoapele ne dezvelesc ochii vinovati. Am reusit sa imi mint mama, sa imi insel prietenii, sa fac Psalmii sterpi, sa secatuiesc bucuria, sa lovesc cu bocancul suflete pentru ca nu m-am uitat la mine. Nu este oare paradoxal caci cu toate ca ne iubim cu cronicizare sa evitam privirea sufletului? Cioran a murit ateu constient de faptul ca “Noncunoaşterea e gigantica eroare care serveşte drept suport tuturor adevărurilor noastre… “ Evitarea introspectiei este un act de lasitate, o sfidare a invitatiei lui Dumnezeu de a dialoga, o strangere nemiloasa a pumnului plin de petale de trandafir… Continue reading

April 1, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 1 Comment

De ce iubim pastorii?¿

Sunt foarte trist. In ultimele sase luni am incercat sa-L prind iarasi pe Dumnezeu de mana, sa-L las sa-mi susoteasca la ureche, sa-L trag neascultator intr-o parte dar… sa-i simt palma. Am cautat in agenda veche, am dat telefoane la frati, am cautat fosti prieteni, am intrat pe grupuri de discutii, am inceput sa citesc Biblia temeinic doar ca sa-L gasesc. Am mers mai departe. Am avut intalniri cu fratii din diaspora, ne-am rugat, am mancat impreuna.
In toata aceasta balbaiala, in neoranduiala cu care incercam sa capat cat mai mult, sa recuperez anii pierduti am intalnit un subiect omniprezent: PASTORUL.
Am fost surprins sa observ ca majoritatea celor cu care am intrat in contact au ramas cu boala genetica a cancaneriei. Intotdeauna exista ceva ce nu convine, ce trebuie discutat cu visceralitate, care sa dea grimase ciudate fetei, care sa ne demonstreze superioritate in intelegerea unui subiect cu privire la Biserica… Am devenit un Pavel nereusit? Scriu orice cu gandul absurd ca asa imi voi tine spiritul treaz ca si Cioran? De ce aceasta dambla cu iz umanist de a ne plange incontinuu? De ce cochetam cu autoflagelarea de parca solutiile sunt intotdeauna la celalalt? De cand un singur pastor poate decide sensul vietii a catorva sute sau mii de enoriasi?
Accentuez in cele urmatoare intelegerea mea cu privire la relatia Pastor-Biserica care consta in teza ca Pastorul poate fi cel mult nepotrivit pentru a conduce o Biserica insa nu ii poate schimba destinul, crezul, nu ii poate trunchia intelegerea Adevarului, nu poate distruge vorba ta comuna cu Creatorul. Un lider ne poate nemultumi insa nici pe departe rupe de Dumnezeu. Ceva important, din nefericire, se poate intampla. El insusi poate pierde ceea ce predica. Insa aceasta este o chestiune pur individuala care nu afecteaza matematic Biserica. Continue reading

March 11, 2007 Posted by | Psihologia Religiei | 3 Comments

Gnosis vs Doxa – Agape in legitima aparare

Conform teoriei modelelor din psihologie fiecare dintre noi am avut asa numitele oglinzi sociale in care am mimat, am imitat, am copiat. Greseala noastra, a celor mici, a fost aceea ca in cele mai multe cazuri am confundat in modelele noastre cunoasterea cu credinta. Am crezut ca exista un link invizibil care leaga asa de bine cele doua fenomene si produsul finit il doream in noi.

Ne-am inselat pentru ca increderea noastra omeneasca s-a concentrat tot asupra omului chestiune de care suntem avertizati in Biblie si de care ne dezicem zilnic rataciti in amalgamul de stimuli.

Acum – dupa 7 ani in “Tibet” – ul din care nu fac parte modelele mele din copilarie - cei ale caror carti le-am citit, ale caror predici le-am ascultat, a caror dizidenta mi-a dat incredere in democratie – citesc nedumerit scrisori deschise, apeluri care imi incurca si mai tare intelegerea despre Biserica.

Magii de la Rasarit, in care am crezut neconditionat, au incurcat elementele originale ale fiintarii lor pe pamant. Cunoasterea si Credinta. Credinta se intemeiaza pe cunoasterea ca Dumnezeu ne iubeste dezinteresat. Sub influenta acestei cunoasteri se deduc aproape matematic celelalte sub-cunostinte acumulate in decursul vietii sociale. Aceasta cunoastere ontologica, acest dor de dumnezeire si reprezentarea lui intr-o viata de crestin constituie varful unei piramide imaginare unde am vrea sa ajungem toti. As putea fi acuzat de ipocrizie odata cu omiterea definitiei Bisericii ca si comunitate. Si intr-o comunitate exista disensiuni, opinii diferite, nepotriviri de concepte. Este adevarat. Uitam insa ca Biserica nu reprezinta doar o celula sociala ci retine genetic ADN-ul lui Dumnezeu. Continue reading

March 9, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | 1 Comment

Intoleranta ambiguitatii in raspunsuri

Cum bine stim, omul, din inceputurile sale, a incercat sa isi raspunda unor intrebari esentiale. Inca o face si nu de fiecare data ceea ce capata este satisfacator. Incercam sa ne imaginam cum arata Dumnezeu, cum a fost la Creatie, cum a crescut primul pom, cum miroseau trandafirii din Eden.

Dezbaterea pe larg a luptei dintre forma si fondul doctrinei contemporane a crestinismului se vede neputincioasa in fata curentelor actuale care aduc aer proaspat dar si urat mirositor in mijlocul comunitatii numita Biserica. Si despletesc constient din acest tot o forma denominata Biserica Evanghelica.

Romanii sunt mai putin predilecti catre cultele protestante, neo-protestante decat vesticii si “mai” vesticii americani. Poporul nostru, pragmatic in cele cotidiene, mestesugar pana la arta, gospodar doar in curtea lui are totusi o intelegere mioritica, apofatica a ceea ce lumea numeste Dumnezeu. Parintii nostri nu au fost influentati doar de epoca stalinista si de conceptiile despre proprietate ale lui Marx dar si de aura Bisericii de Rasarit care a fost intotdeauna mai profunda decat cea catolica. Am ramas niste visatori.

Amestecul intre necesitatea de a trai de pe o zi pe alta “daruita” de catre comunismul grotesc si completa detasare a doctrinei lui Isus Hristos fata de lucrurile materiale ne-au produs un hibrid cultural-religios in care l-am perceput pe Dumnezeu doar…de departe. Imposibilitatea empirica a omului de a-L percepe pe Creator a produs aceasta doctrina apofatica de negatie prin care se ajungela Dumnezeu prin tacere. E frumos. E etic. Continue reading

March 2, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | Leave a comment

Impotriva sincretismului

Isaia 40:25 “Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el ?” zice Cel Sfânt.

Isaia 44:6 “Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu”

Un nou curent bantuie printre noi, crestinii. Apucam cu nesat informatie din carti, televiziune, ziare, amestecam cu inocenta aparenta si ne construim cea mai lejera doctrina personala. Sincretismul.Din timpul Renasterii cand s-a inteles ca Omul este capabil de a sterge scuipatul de pe propriul obraz cu zambet pe fata doar prin forte proprii, cand Maria mama lui Isus a putut fi admirata si in Europa ca intr-o agora greceasca in forma empirica dupa ce mana iscusita a lui Michellangelo a faurit-o, cand nimeni nu voia sa se asemene cu Iuda din Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, cand Papa era in apogeul lurcrarii sale emitand indulgente pentru iertarea pacatelor enoriasilor, pana in zilele noastre cand tot ceea ce inseamna act politic, social se produce doar pentru o crestere a bunastarii a Majestatii sale Omul.

Este clar ca Biserica nu poate face fata acestei miscari. Putine sunt comunitatile crestine care fac diferenta intre umanism si crestinism. O coagulare de idei ar insemna o filosofie cu doi dumnezei chestiune ce intra in contradictoriu cu crestinismul monoteist. Fara sa ne dam seama, suntem pe cale de a crea un curent de apostasis a invataturilor Bisericii primare si de imbinare a lor cu ceea ce ni se pare potrivit pentru a ne situa in centrul activitatilor cotidiene. Spun ca umanismul este cel mai periculos curent care poate afecta crestinismul pentru ca fenomenologia sa ne centreaza in Univers si consecinta acestui fapt aduce placere. Pe cand placerea este cel mai greu de inlaturat. Continue reading

February 27, 2007 Posted by | baptist, biserica, Blogroll, eseuri, ortodox, protestant, Psihologia Religiei, Uncategorized | Leave a comment

Despre chin si dragoste

Chinul in sine este un fenomen tacit al imposibilitatii de a te manifesta fizic, brutal poate, elementar. Ontologic avem un ritm social care ne indeamna de a rabufni, de a scoate ceea ce intr-un moment dat ne distruge calmul, fericirea, buna randuiala a vietii.

S-ar putea sa fiu acuzat de un mesaj cu tenta freudiana dar va asigur ca nu este asa. Ma intriga intr-un fel aproape cronic formalismul si comportamentul acesta monocrom al meu, al tau, al lor. Fara sa ne dam seama, suntem arhitectii unui astfel de sistem care ne aduce prejudicii atat ca segmenti ai societatii cat si ca pretendenti la cetatenia cereasca.

Insuficienta cu care ne raportam la comunitatea din care facem parte am reusit sa o ridicam la rang de stiinta. Dar aceasta insuficienta produce un chin. Un chin care nu ar exista in cazul unei relatii directe cu Dumnezeu. Nu reprezinta un chin, o suferinta faptul ca daruiesc din ceea ce am celui neajutorat. Este doar aroma lasata in urma de catre prietenul meu Isus. Este fermecator crestinismul prin puterea unica de a schimba o datorie intr-un act firesc.

Hegel scria “Viaţa lui Dumnezeu şi cunoaşterea divină pot fi deci într-adevăr exprimate ca un joc al dragostei cu ea însăşi.” Dragostea nu isi castiga existenta reala decat prin infaptuirea sa. Deci ea fiinteaza doar asa. Restul e iluzie. Termenul final al dragostei este dragostea traita. Restul e hazard.

In noi exista chinul pentru ca dragostea fiinteaza pentru noi. Am reusit sa schimbam intelegerea originara a acestui sentiment divin si am capatat suferinta. Dragostea a fost pecetluita cu ceara rosie in momentul suflului divin peste om ca acesta sa existe armonios social. A fost lasata prin testament cu proprietatea de a fi imuabila. Si totusi ne-am incapatanat sa-i schimbam locul. De aici, chinul. Continue reading

February 23, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | 3 Comments

Autosugestia Crestina

Da. Sunt impotriva autosugestiei. Pentru ca este o pomada temporara care isi pierde efectul intr-un timp dat dupa care revenim la situatia initiala. Dupa cum nu poti crede veridic in Dumnezeu prin acest procedeu de asemenea nu poti trai ca si crestin mintindu-te incontinuu ca asa trebuie sa faci, deci vei face.

Augustin spune asa de romantic intr-una dintre scrierile sale: “Adam s-a indragostit de Eva nu pentru ca era frumoasa ci pentru ca iubirea lui a facut-o frumoasa”. Marele ganditor prefigura dilema actuala a mesajului social oferit de Biserica: Autosugestie sau Exercitiu Sfant?

De ce zambim cand ni se vorbeste urat? De ce plangem cu cei ce plang? De ce mergem duminica la Biserica?
Reprezinta totul o consecinta a unei relatii reale cu Dumnezeu sau am reusit sa punem la punct atat de bine un sistem psiho-social care sa functioneze ca un ceas elvetian?

Societatea, in simplitatea ei si in dorinta tampa de a experimenta lucruri noi cu toate ca majoritatea duc la “fracaso” reuseste totusi sa-si mentina eul social la un nivel de plutire pe care noi il numim normalitate. Dumnezeu vrea sa fim oameni normali?Am convingerea ca ca segregarea finala se va face si dupa acest criteriu. Am invatat a fi crestini sau am fost pur si simplu crestini?

Una dintre cele mai tulburatoare drame ale societatii moderne este fobia fata de dragoste. Frica esecului ne macina mintile in asa fel incat acestea devin pervertite si nu mai pot raspunde coerent in fata stimulului social. Paradoxul apare din faptul ca totul are fatada normalului. Ne este frica sa iubim pentru ca ne este frica sa fim inselati. Avem teama in a oferi dragoste nu pentru ca maine putem capata ura ci din cauza faptului ca nu o avem.

Rezidenta luciditatii in noi ar trebui sa aibe ca rezultat recunoasterea nimicniciei noastre si nici pe departe o lectie de “amor” invatatala Sunday School sau in decursul anilor petrecuti intr-o biserica. Continue reading

February 16, 2007 Posted by | Psihologia Religiei, Uncategorized | Leave a comment

Despre Procese Sociale si Biserica

M-am gandit de mai multa vreme sa dezbatem impreuna acest subiect. Este deosebit de important statutul nostru de persoana in mijlocul unei mase sociale pe nume… Biserica.Rasfoiesc un referat al unui autor necunoscut care analizeaza “Psihologia Multimilor” a lui Gustave Le Bon. Ca si autorul cartii incearca o explicatie a comportamentului colectiv in functie de experienta, studii, referate etc.

Sa aruncam o privire asupra comunitatii numita Biserica. Formata din copii, tinerii, persoane in varsta, Biserica reprezinta o masa de oameni care se aduna intr-un loc bine stabilit pentru a-L slavi pe Dumnezeu, a-si spune pasurile, a asculta predici. In spatele acestor procese simple la prima vedere se regaseste dorinta oricarui membru sanatos de a creste din punct de vedere spiritual, de a ajunge la un stadiu inalt de cunoastere a divinitatii. Cate dintre aceste procese sunt REALE, cate sunt INDUSE si cate sunt FALSE? Este o intrebare dificila si raspunsul pe masura ei. Voi incerca sa relatez cateva idei care emerg din din reprezentarea fizica a Bisericii in societate.Premisa este aceea ca numai Dumnezeu stie cat de real ne pocaim, incercam sa ne apropiem de El si cat de veridice sunt actele noastre de crestin. Noi, ca si componenti ai grupului nu facem decat sa interactionam cu ceea ce ni se ofera. Stimulii sunt actinunile celorlati din Biserica care se resfrang (daca vreti) asupra noastra ori de cate ori suntem subiecti.Gustave Le Bon considera ca intr-o comunitate dispare personalitatea constienta si se formeaza asa zisul “suflet colectiv”. Astfel, membrii comunitatii respective se supun Legii unitatii mentale a multimilor, care spune ca toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele grupului respectiv. Este Biserica asa? Daca DA este oare bine? Doreste oare Creatorul tau aceasta contagiune cand el a dispus oamenii intr-o maniera asa de eterogena? Ar vrea Dumnezeu sa dam dovada de “spirit de turma” doar pentru ca “turma” se numeste Biserica? Continue reading

February 16, 2007 Posted by | biserica, Psihologia Religiei, Uncategorized | 1 Comment

Multumesc ca sunteti aici

Prin Dumnezeu fiintam. El sustine Creatia. Restul e haos.

Comentati tot ce va place sau nu. Puteti face upload la eseuri, ganduri, nemultumiri aici sau pe

www.sincolores.com

 

February 16, 2007 Posted by | Blogroll | 4 Comments

   

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.